Lumea e a mea, lungmetrajul de debut al lui Nicoale Constantin Tănase are azi premiera mondială la TIFF.
De ce o fată protagonistă? De ce nu un băiat?
Scenariul a pornit cu trei fete, apoi am redus la una singură pentru a-i putea puncta povestea mai bine și cred că la vârsta asta a adolescenței, în lumea pe care am decis să o descriem, fetele au o motivație mai profundă în spatele lucrurilor pe care le fac. De asta cred că filmul mergea cu o fată. Nu l-aș fi văzut niciodată cu un băiat, cred că ar fi ieșit o chestie în care personajul ar fi fost mult mai violent și n-am vrut să fac un film violent.
Totuși ai niște scene violente. Te-ai gândit la mediul ăsta ca fiind un mediu mai dur sau pur și simplu e o violență care s-ar fi putut întâmpla în orice familie?
N-am încercat să merg foarte mult pe violență domestică, dar a fost o parte a poveștii care s-a întâmplat pentru că am analizat situația personajului și cum ar fi răspunsul unei familii normale. Oricât de rău ar fi că violența a ajuns să fie acest răspuns normal, cred că se întâmpla asta destul de des.
Ai lucrat cu niște fete care chiar sunt de vârsta personajelor. Cum găsești niște fete care să facă chestia asta, să vrea și să poată să joace și cum relaționezi cu ele?
Eu am insistat să fie fetele de vârsta aia. O făcătură în care luăm niște actrițe mai bătrâne, le machiem și hai că merge să pară că au 16 ani nu funcționează în cinema. Plus că mi s-a părut că la vârsta asta, dacă stai puțin cu ele și le explici situația în care este personajul ,fetele vor înțelege foarte visceral chit că n-ar putea niciodată să o argumenteze și să o explice, o vor simți. Iar motivul pentru care am căutat actori tineri este că am lucrat cu Ideo Ideis, un festival de teatru pentru adolescenți și am văzut acolo o plajă foarte mare de tineri talentați care, din păcate, sunt descurajați pe măsură ce cresc și astfel, dintr-o masă foarte mare de talent, ajung doar foarte puțini să aibă curajul să facă actorie. Pornind de la Ideo Ideis am zis că arunc ideea de casting printre ei, printre acești copii care știu deja actorie, chiar și de teatru. După un casting care a fost destul de lung, de complicat în care am călătorit prin țară, am selectat douăzeci de fete care puteau fiecare să fie Larisa. Apoi alegerea celor trei fete a fost o chestie de chimie între ele, iar eu sunt foarte încântat de ce au reușit să facă fetele astea.
Umbla vorba prin târg că e film independent, fără bani de la CNC. Cum obții fonduri pentru asta și ce faci atunci când n-ai acei bani de la stat?
Nu știu cum se face film independent în România, dar mă bucur că Tudor Giurgiu a avut curajul să citească scenariul și să meargă pe mâna noastră, a echipei. Asta datorită scurtmetrajelor pe care le-am făcut până acum (toate au fost independente) unde cred că am dovedit că putem ca echipă să facem un film cu niște fonduri aproape inexistente. N-am lucrat niciodată în condiții optime, deci nu știu cum se face un film cu bani. Genul meu de cinema este cu foarte mult entuziasm, cu o cameră și cu o echipă care știe ce vrea. Dacă toată lumea transpiră și încearcă n-are cum să nu iasă.
Știu că lucrurile au mers greu până ați avut produsul final, poți să-mi spui ce a fost totuși mai ușor?
Ușor a fost cu fetele, să lucrez cu trei actrițe care chiar au vrut să facă rolurile astea și le-au făcut cu toate sacrificiile pe care trebuiau să le facă și cu inima deschisă. Asta mi-a dat mie încredere și pentru că am avut și echipa cu care lucrez bine, am reușit să scoatem filmul.
A consemnat Cristi Mărculescu
Articol publicat în ziarul AperiTIFF.
