Înainte ca totul să devină prea aglomerat deci, notați-vă…
Laura Popescu: Lucrăm împreună de atâția ani și știu că selecția unei ediții e rezultatul unui an întreg de căutări din partea ta. Care ar fi proiecțiile obligatorii de anul ăsta, filmele pe care ai dorit cu orice preț să le incluzi?
Mihai Chirilov: Mi-am dorit enorm Philomena lui Stephen Frears și Boyhood al lui Richard Linklater – dovadă și locurile privilegiate în care le-am poziționat: deschiderea, respectiv închiderea festivalului. Philomena, dincolo de calitățile incontestabile (poveste răvășitoare, regie de-o fluiditate cristalină, alchimia perfectă dintre cei doi protagoniști și, nu în ultimul rând, emoția just calibrată), vorbeşte despre subiecte „grele” cu o uşurință care îl face să meargă direct la suflet, provocând publicul să se gândească la chestiuni despre care, în mod normal, ar avea idei preconcepute. Povestea devenirii din Boyhood e, pur și simplu, atinsă de grație – concluzie mai potrivită pentru cele zece de festival nici că puteam găsi. Un film care merită descoperit este Înainte de sfârșitul nopții al slovacului Peter Solan, omagiat în secțiunea 3x3. L-am văzut abia anul trecut (e din anii ’60) și a fost o revelație – e genul de film pentru care mi se pare că fost inventat cinematograful.
Selecția de anul ăsta cuprinde mai multe filme decât anul trecut și o abundență de secțiuni noi. Te-aș ruga să ne dai câteva repere mai întâi despre secțiunea cu tematica răzbunării, Ochi pentru ochi. De obicei, un anumit film văzut undeva te inspiră să creezi o întreagă secțiune. Care a fost filmul care te-a marcat și la ce să ne așteptăm de la noua secțiune?
De vreo trei ani urmăresc cu delicii serialul american Revenge, adaptare modernă a Contelui de Monte Cristo (care e romanul meu favorit). Cred că răzbunarea este unul dintre cele mai excitante dispozitive narative, în primul rând pentru complexitatea dilemei morale pe care o antrenează. Ideea mi-a încolțit în minte anul trecut când am văzut, unul după altul, filmul Rabla albastră (despre răzbunarea ca modalitate extremă de a-ți face dreptate) și Prizonieri al lui Denis Villeneuve (despre „legitimitatea” torturii și cât de departe poți merge când cineva îți răpește copilul). De-aici încolo lucrurile s-au legat, la modul cel mai caleidoscopic cu putință: filme despre trecutul care se răzbună, despre răzbunarea prin sex și, culmea, despre răzbunarea prin film (vezi Reuniunea de clasă).
Ce vom vedea în Noul cinema german?
După cum îi spune și titlul, filme făcute de regizori foarte tineri ai școlii germane, unele chiar de absolvență. Extraordinar de diverse și de temerare: de la neobișnuita atracție a eroilor din Dragoste în sânge la tribulațiile sexuale extreme ale eroinei din Udă toată, de la viziunea suprarealistă cu accente comic-întunecate asupra Germaniei din Finsterworld (un debut ambițios și extrem de matur) la demența jubilatorie din 28 ½. Ferit de rele are un titlu înșelător – e un veritabil pumn în stomac. Cât despre Silvi – dacă ați adorat Gloria lui Sebastian Lelio de anul trecut, acesta este practic versiunea lui nemțească.
Ai pregătit o secțiune-surpriză pentru clienții vechi ai festivalului, Suspecți de serviciu. Vorbește-ne puțin despre ea.
Cei care au trecut de-a lungul anilor prin competiția TIFF-ului (rezervată autorilor la primul sau al doilea film) au de-acum înainte o platformă de expunere a noilor opere. Sunt cu ochii pe ei, e normal să mă intereseze dacă, o dată ce s-au lansat la apă și am pariat pe ei, reușesc să se mențină la suprafață sau se duc la fund. Cineaști precum chilianul Lelio sau islandezul Dagur Kari, câștigători ai Trofeului Transilvania pentru Familia sfântă, respectiv Noi albinosul, și fani necondiționați ai TIFF-ului, au devenit azi veritabile instituții și se află deja la cel de-al patrulea film. TIFF-ul, în ciuda dimensiunilor lui tot mai mari, rămâne un festival intimist – îmi place să acreditez ideea că acești regizori fac deja parte din „marea familie transilvăneană” - coincidența fericită face ca Nuntă în ofsaid, noua comedie al lui Daniel Sanchez Arevalo (premiul publicului pentru Albastru închis aproape negru și Grașii să se cheme, în original, La gran familia espagnola).
Cu tine nimic nu e la întâmplare, deci care e firul nevăzut care leagă cele 12 filme din Competiție și care e favoritul tău?
Nimic nu e la întâmplare, într-adevăr – dar nu e vorba aici de un fir nevăzut pe care înșir, în virtutea unor criterii clar articulate, cele 12 filme din competiție. E un tot organic în care fiecare film are locul lui. Ce mă interesează e să descopăr voci particulare. Nu voi da un titlu favorit, nu ar fi fair-play – voi spune doar că regret că un film cum e Viktoria nu s-a făcut în România.
Ai inclus în Supernova 34 de filme premiate la festivalurile din întreaga lume, e aproape un inventar al unui întreg an festivalier. Recomandă-ne, te rog, zece titluri.
Pe repede-înainte: Despre oameni și cai și Timp de așteptare, care sunt favoriții mei absoluți, după care, într-o ordine aleatorie, ar urma: Ida, Artificii în plină zi, Siddharth, Ciudată mai e dragostea, Suntem cele mai tari!, Răpirea lui Michel Houellebecq, Între două surori și Păpușa.
Pentru proiecțiile din aer liber din Piața Unirii alegi întotdeauna filmele cele mai spectaculoase.
De regulă cele mai spectaculoase, da, care merită savurate pe un ecran mare cum e cel din Piață, dar și acele filme de entertainment de calitate pe care operatorii de multiplexuri le consideră prea deștepte ca să facă bani ușor din ele. Sex Shopul e un astfel de titlu: o comedie inteligentă despre un improbabil binom, sexul și poezia, cu un John Cusack fenomenal. Probabil că aș fi fost un as la istorie în liceu, dacă ea mi-ar fi fost predată așa cum face Wajda în pasionantul Walesa. Cât despre spectacol: Expresul zăpezii (în care Vlad Ivanov face un rol beton) este o extravaganță vizuală de mare buget, care are trei idei pe minut, nu o idee la trei ore.
Care vor fi experiențele extreme de anul ăsta? Asupra căror filme ar trebui să film preveniți?
Suedezul Pe muchie de cuțit – o spune și titlul. Iar, dacă mie mi se epuizează argumentele, regizorul va fi la Cluj pentru a se apăra și a-și justifica alegerile extreme din film. Coreeanul Kim Ki-duk merge dincolo de orice limită în fascinantul Moebius – e remarcabil cât de bine e condusă povestea în lipsa oricărei replici. Se va râde la el, sunt sigur (am făcut-o și eu) – mai mult din nevoia de a-ți construi un scut în fața lucrurilor neobișnuite de pe ecran. Maratonul sado-maso din R100 (al japonezului Matsumoto, omagiat deja la TIFF în secțiunea 3x3) e atât de comic în exagerările lui încât ar fi o greșeală să-l luați prea în serios. Iar dacă aveți stomac tare pentru Ţâţe noi, urmați-o pe regizoarea Sacha Polak în decizia ei extremă, dar nu lipsită de momente comice, de a explora pe propria piele efectele cancerului mamar.
Secțiunea Ce se întâmplă, documentarule? include 15 titluri. Ce n-ar fi de ratat aici?
Colega mea Ana Maria Sandu, care semnează de obicei selecția de documentare, a vizionat circa 100 de titluri, concentrând în această secțiune 15 povești adevărate, împachetate cât mai cinematografic cu putință: de la dependența de droguri (terifiantul Distrușii) și prostituție (Julia) la persoanele cu deficiențe (Nevoi speciale) și cinematografele pentru adulți (Paradiso), trecând prin numeroase destine individuale excepționale: Nick Cave (20.000 de zile pe Pământ), Muhammad Ali (Procesele lui Muhammad Ali) și povestea lipsită de prejudecăți a cele două mirese din Un alt drum.
Spune-mi trei lucruri pe care ți le-ai propus să le faci anul ăsta la TIFF.
Să ajung măcar o dată la piscina de la Belvedere, să mănânc scoici la minunata terasă proaspăt inaugurată Boema și, pe cât posibil, să-mi închid telefonul într-o zi, măcar pentru trei ore, și să dispar un pic.
Un interviu realizat de Laura Popescu.
Preluare din AperiTIFF, ziarul festivalului, pe care îl puteți găsi în toate locațiile TIFF.
