Despre Mircea Daneliuc se știe că nu dă interviuri, dar că, atunci când o face, vorbește deschis, tranșant, cu o directețe care îi aprinde privirea și accentuează puternic cuvintele. Celebrat la TIFF 2015, regizorul invită la o croazieră în 40 de ani de cinema.
Cum ați reușit să faceți filme curajoase ca Proba de microfon, Croaziera, Vânătoarea de vulpi sau Glissando în perioada comunistă?
Problema mea era ca filmele să nu pară trecute prin cenzură, să nu sufere amputări grosolane cum se practica. Din cauza asta am avut o permanentă stare antagonică cu oficialitățile vremii, nu numai cu cenzura și cu mecanismul cultural al epocii, dar și cu turnătorii de ocazie. S-a întâmplat cu Croaziera. După ce l-am scos cum l-am scos și a fost pe piață un an, am fost turnat de scriitorul Eugen Barbu, la Comitetul Central cum că ar fi despre Ceaușescu și nevastă-sa și totul a devenit un munte care a alunecat pe o pantă foarte clisoasă, foarte urâtă. Norocul cel mare a fost că apucase să ruleze. Dacă nu ar fi apucat, probabil că ar fi încercat să mi-l distrugă.
În anii ‘80 erați privit ca un regizor care îi motiva și pe alți cineaști să-și apere filmele. Cum funcționa această solidaritate împotriva sistemului?
Din păcate, am făcut o coagulare cu foarte puțini. Cu Tatos și, uneori, cu Pița - el avea altă politică de-ași scoate filmele. Ceilalți regizori, dimpotrivă, așteptau să vadă ce pățim, pentru că noi făceam ceva ce ei n-au făcut niciodată. Noi ne-am opus. Ei nu au crezut că există sorți de izbândă. Ei vedeau în noi o radicalitate față de care erau suspicioși. Câteodată am rămas și singur, ca în scandalul cu Glissando. M-au părăsit absolut toți. Inclusiv actorii, membrii din echipă… Eram râios deja, pentru că scandalul atinsese cote maxime, primejdioase pentru mai multă lume.
Radicalitatea dumneavoastră a fost și soluția prin care v-ați asigurat o carieră și după 1990, în condițiile în care mulți regizori au încetat să mai facă film?
Din ‘90 am crezut că în sfârșit vom deveni liberi și vom face cinema. În comunism filmam cu realitatea cu voluptate și în numele unei democrații spre care tânjeam. Când a venit democrația și peste noi, ne-am dat seama că nu e chiar cum ne gândeam noi. Că lucrurile nu stau bine nici așa. În loc de cenzura ideologică a intervenit cea arogantă, economică, exercitată cam de aceeași teapă de oameni. Și proști, și ticăloși.
Credeți că regizorul de film are și un rol politic?
Dacă vrea. Rolul meu politic a fost numai în măsura în care am arătat numai adevărul despre viața românească. A prezenta adevărul este deja o atitudine politică.
Unii au încercat să creeze o distanță între generația dumneavoastră și Noul Val Românesc. Este ea reală?
Distanța asta există și a fost creată artificial de niște proști. S-au ivit o serie de cineaști care erau morți după premii, care voiau să înlocuiască strălucirea unei opere cu strălucirea unei bucăți de tablă. Premiile fiind o cultură mediatică nu au adus niciun bine culturii universale. Eu, personal, nu cunosc vreun caz în care premiul cuiva să fi înrâurit cultura universală, ci numai exaltarea unui ego a unui artist mai complet sau mai primar.
Ce vă leagă de Cluj?
Veneam la premiere când lansam filme înainte de ‘90, din Cluj mi-am luat actori foarte buni pe care mi i-am modelat și i-am folosit în filmele mele și mi-am găsit și ambianțe de filmare la care am ținut. Mi-au plăcut atât de mult încât am insistat ca aceste lucruri să se întâmple.
A consemnat Daniel Iftene
Articol publicat în ziarul AperiTIFF.
