Nicolas Philibert: „Documentarul, o recitire realului”

Ați fi ales alte filme pentru a vă reprezenta în secțiunea 3x3? Întreb pentru că două dintre ele(Nenette și La Maisonde la radio) sunt foarte recente…În Être et avoir și La Maisonde la radio avem de-a face cu microcosmosuri, societăți în miniatură. Dar Nenette este foarte diferit.

Sunt mulțumit cu alegerile, am și participat împreună cu Mihai Chirilov la alegerea lor. Ne-am întâlnit la festivalul de documentare din Salonic și le-am ales de comun acord.

Cum procedați la alegerea unui subiect de film? Curiozitate personală, apoi documentare ceva mai științifică?

Nu este deloc vorba de studiu științific, nu fac așa ceva. Sunt niște alegeri personale, ceva în același timp intuitiv, dar și dorința de-a face lucruri noi cu fiecare film. Nu vreau să mă repet. Caut piste și perspective diferite.

Vi s-a întâmplat să abandonați vreun subiect?

Nu. În general, când aleg un subiect de film, nu renunț pe parcurs. Alegerea subiectelor pentru filmele mele este legată de întâlniri, de evenimente și circumstanțe din viața mea. Uite, Être et avoir s-a întâmplat pentru că fusesem invitat cu câțiva ani în urmă la una dintre școlile acelea de la țară. După care m-am întors acolo, câte o săptămână pe parcursul a șase luni. Am avut un total de zece săptămâni efectiv petrecute la școala aceea, din care am început să montez. La Nenette am filmat fix zece zile.

Un film destul de radical Nenette, cu sunetul și imaginea cumva disociate.

Da, este cumva radical. Miza este disjuncția dintre sunet și imagine, separarea lor completă. O vedem pe Nenette, iar, de auzit, îi auzim pe oameni vorbind. Pentru mine, cinemaul este construit pe un raport de tensiune între ce vedem și ce nu vedem. Ce se spune și ce nu ni se spune. Vizibil versus invizibil. Cinemaul nu trebuie să arate tot. Anumite lucruri se cer incluse, altele trebuie lăsate pentru imaginația spectatorului. Cinemaul ne hrănește imaginația, omițând anumite lucruri din discursul său.

Documentarul este în general perceput ca sursă de informații deja verificate și gata digerate. Pentru consumatorul de masă filmele dumneavoastră pot fi o provocare.

Da, lumea asociază documenatrul cu reportajul. Pentru mulți, este o privire obiectivă asupra unui subiect, chestie care este complet falsă. Un documentar este un punct de vedere subiectiv. Un documentar nu este relitatea. Dacă pui cinci cineaști în aceeași realitate, ei vor filma cinci filme diferite. Contrar la ceea ce ni s-a tot spus vreme de decenii, un documentar nu este obiectiv. Nu este o copie xerox a unei realități. Este o lectură sau o recitire a unor evenimente din real.

În ultimul deceniu, documentarul a început să arate că poate fi un alt fel de ficțiune, că diferă de reportaj, iar asta s-a tot întâmplat cu filme de mare succes la critici, dar și la public. Fahrenheit 9/11, sau, mai nou,The Act of Killing, au schimbat percepția asupra documentarului și mai ales limitărilor lui. Este un moment bun pentru documentare și documentariști?

Încet-încet, spectatorii încep să înțeleagă că documentarul nu este o sucursală a jurnalismului, ci o formă de cinema de sine stătătoare. Care are multiple stiluri, scriituri, multiple motive și scopuri. Azi există la fel demulte stiluri în documentar câte sunt și în ficțiune. Eu nu fac comparații între documentar și ficțiune. Eu consider documentarul ca un alt fel de-a face ficțiune. Din momentul în care pui camera undeva, ai început să interpretezi realul. La montaj, dacă decizi să pui un cadru după altul, ce faci se cheamă interpretare, deci ficțiune. O altă formă de ficțiune, care diferă de cea cu actori.

Dacă înțeleg corect, sunteți pentru a treia oară în România. Prima data, ați ajuns la București, înainte de revoluție… Cum vedeți din exterior acum o țară pe care ați văzut-o și în cele mai negre momente?

Prima dată am ajuns la București în 1987. Mă invitase Institutul Francez să prezint un film în cadrul unui festival al filmelor cu munți și alpinism. Am venit pentru câteva zile și am fost profund șocat. Magazinele erau goale, se stătea la coadă la mâncare. Nu exista încălzire. La proiecție, sala era arhiplină. Exista o foame și nu știu dacă era o foame de cultură sau de filme cu alpinism. Pur și simplu era un escapism. După proiecție, mulți dintre spectatori mi-au cerut să mă întâlnesc cu ei. Și toți au vrut să ne vedem în parc. Am înțeles că era din cauza fricii. Frica de-a  fi ascultat, interceptat, văzut și deconspirat. M-am bucurat că am putut să îl ajut pe unul dintre ei iasă din România. Era tânăr și alpinist și am aranjat să fie invitat la un alt festival de genul ăsta, filme montaniarde. În Franța, unde a și rămas până după revoluție. A doua oară era prin 2007-2008 și am stat mai puțin de o zi. Un distributor lansa unul dintre filmele mele și m-a invitat. Acum stau trei zile în Cluj…

Interviu realizat de Cristi Mărculescu (AperiTIFF).