Mihai Chirilov: Avem nevoie de mai mulți cineaști dispuși să se joace cu focul
A mai trecut un an de săpături în oferta tot mai mare de filme care se fac azi pentru a cerne și discerne selecția de la TIFF. Colegii mei – din echipa de programare și din festivalurile internaționale similare – știu ce înseamnă asta: un proces lung, dar excitant, de căutare a acelor nestemate care să-ți rotunjească organic line-up-ul, și un slalom abil, dar frustrant, printre titluri la fel de satisfăcătoare ca privitul la cum se usucă vopseaua pe peretele unui muzeu. În plus, ca-n orice festival endorsat de Creative Europe, scopul e unul nobil și asumat: acela de a administra o doză sănătoasă și revigorantă de film european. Această particularitate face ca, dintre toți jucătorii din industrie, curatorii să aibă cea mai justă privire de ansamblu, iar concluzia, inevitabil deranjantă, este că realitatea ultimilor ani nu e tocmai roz.
Copilul teribil, odinioară imun la convenții și responsabil de bombe cinematografice de referință, pare că s-a transformat într-un absolvent răsfățat și mult prea disperat să ponteze la spirit civic și conștiință socială ca să mai livreze artă de calitate. Îngropată sub o avalanșă de subvenții publice și fonduri regionale, cinematografia europeană produce nenumărate filme cuminți și greu vandabile – prin comparație, aventurile straight-to-video ale lui Nicolas Cage trec drept capodopere, care mai fac și bani. Dincolo de ocean, lucrurile nu s-au schimbat cu mult: aceleași explozii nerușinate de efecte speciale și clișee obosite, care măcar sunt sincere în intențiile lor asezonate cu popcorn. În Europa, pare atât de ușor să faci cinema încât doar cine nu vrea nu face. La care se mai adaugă și obsesia de a bifa hashtag-urile trendy ale momentului. Nu-i de mirare că filmele devin mai preocupate să se plieze pe o listă de cerințe favorizante decât să creeze povești neteziste. Imaginați-vă un Blade Runner distopic reimaginat ca un promo la reciclare generat de AI, sau Portocală mecanică redusă la o prelegere despre relele naționalismului, sau escapismul flamboaiant din opera queer a lui Derek Jarman redus conjunctural la semnalizare de virtute lipsită de șvung și de culoare. Cine vrea să se plictisească în felul ăsta? Unde sunt filmele europene care ne iau maul, care ne prăjesc creierii și ne pun la încercare busola morală?
Acum, nu zic că ele au dispărut cu totul. Din fericire, excepții există (altminteri n-am mai face festivalul), dar la fel de bine există și riscul de a te agăța de ele ca de-un colac de salvare și de a le scoate la înaintare de parcă ele ar putea confirma o regulă, când de fapt se vede cu ochiul liber că împăratul e aproape gol. Cât despre comentariul socio-politic, să nu fiu greșit înțeles: el este mai necesar ca oricând și poate fi și eficient. Dar cele mai bune filme europene au abordat întotdeauna situațiile complexe cu inteligență, imaginație, ambiguitate, un pic de nebunie și dorința de a chestiona, nu doar de a consolida, narațiunile existente. Astăzi, ele par prea ocupate să fie corecte din punct de vedere politic sau pur și simplu degeaba ca să-și mai propună cum să stimuleze gândirea critică. Regizorii sunt precauți, autosuficienți sau, pur și simplu, pare că și-au greșit meseria. Tendința actuală de a face filme cu bifele la vedere miroase a propagandă triumfalistă, nicidecum a provocare artistică. La ce bun să mai ții predici celor convertiți când ai putea să-ți recalibrezi deștept discursul și să stârnești o conversație autentică?
Avem nevoie de mai multe filme incomode și sofisticate, controversate și „bolnave”, care să ne lovească în plex. De mai mulți autori temerari, dispuși să se joace cu focul. Să se scufunde în întuneric, înfruntând contradicțiile experienței umane. Să-și pună întrebări cu adevărat inconfortabile despre credință, moralitate, despre natura însăși a existenței. După cum, la fel de bine, avem nevoie de regizoare. Criza cineastelor e stringentă, dar deficitar instrumentată – pare-mi-se încă din stadiul decizional de finanțare al proiectelor. Diversitatea ar trebui să se traducă printr-o tapiserie vibrantă de voci unice, minți libere și o celebrare a contradicțiilor și a perspectivelor diferite, nu în procente impuse contabil sau puritate ideologică. O cauză nobilă în teorie, care necesită reparații în regim de urgență, riscă în practică să genereze mai mult declarații feministe apăsat-circumstanțiale decât povești substanțiale, nuanțate și relevante pentru vremurile nesănătos de polarizante în care trăim. Din fericire, autoare emergente precum Carolina Markowicz, Anais Tellenne, Shuchi Talati, Laura Ferres, Vita Drygas, Gabi Șarga și Isabela Ţenț, prezente în competițiile de la TIFF.23, mă fac să cred că nu e totul pierdut.
