InterogaTIFF - Recomandările lui Mihai Chirilov

29.05.2015 14:21

Înainte să vă faceți planuri, iată recomandările directorului artistic al festivalului. Câteva must-see-uri, câteva evenimente pe care n-ar trebui să le ratați și câteva precauții pe care ar fi bine să vi le luați...

 

E momentul să încercuim filme în program. Dă-ne câteva indicii, care sunt filmele care nu trebuie ratate în primul și în primul rând?

În primul și în primul rând, documentarul despre liderul trupei Nirvana, Kurt Cobain: Montage of Heck – în proiecție unică la Palatul Banffy de la Bonțida. A fost ultimul film pe care l-am confirmat în programul acestui an. Caz de forță majoră al suedezului Ruben Ostlund – cea mai crudă radiografie a unei relații de cuplu pe care am văzut-o în ultimul timp – tipul ăsta n-a dat greș cu nici unul din filmele lui. Phoenix al lui Christian Petzold, din nou cu o Nina Hoss extraordinară, e de neratat – fie doar și pentru că propune o convenție limită care știu că i-a iritat pe mulți – eu am acceptat-o cu ambele mâini. Sud-coreeanul O zi grea e o comedie neagră deșteaptă și savuroasă. Trilogia maritală a fraților Elkabetz din 3x3 ajunge la cote paroxistice în ultima ei parte, Divorțul lui Viviane Amsalem – filmată exclusiv într-o sală de tribunal. Documentarul Cine l-a răpit pe Johnny? e teribil de captivant și de ambiguu, cu un personaj feminin larger than life. Doi dintre suspecții de serviciu ai TIFF-ului, islandezul Dagur Kari și argentinianul Miguel Cogan, câștigători în trecut ai Trofeului Transilvania, revin cu două opere desăvârșite: Muntele virgin are o inimă de aur, iar Betibu este al naibii de tenebros. Comoara este cel mai neobișnuit film al lui Corneliu Porumboiu: un basm luminos de-o simplitate înșelătoare, niciodată nu știi încotro se-ndreaptă, iar când ajungi la destinație, ai un zâmbet euforic pe chip și-un nod în gât de emoție. Nu în ultimul rând, capodopera lui Wim Wenders, Paris, Texas, în versiune recent restaurată digital – e pentru prima oară când se vede în România pe marele ecran, la pachet cu Nastassja Kinski.

 

Fără să ne povestești filmele, descrie-ne, te rog, câteva scene absolut memorabile din selecția de anul acesta.

Așa mă știi tu pe mine, că povestesc filmele? Imaginea de final cu cei doi frați din Despre oameni si oi e cea mai puternică din tot ce am văzut pentru selecția din acest an. Scena cu tacâmurile din Radiator este antologică, iar Richard Johnson este monumental în film. Momentul de dans din Xenia e contagios. Cursa contracronometru de achitare a unei datorii la bancă din Lecția se poate lăsa cu infarct. Prim-planurile cu Geraldine Chaplin în Dolari de nisip ard ecranul. În delirul lui pop, Dyke Hard e un compendiu de scene memorabile.

 

Marele pariu al ediției e secțiunea "Cuvintele sunt de prisos". Cum ai conceput-o și ce ne așteaptă în ea?

Absența oricărui dialog din Tribul (inclus în programul din acest an) și Moebius (de la TIFF 2014) mi-au dat ideea acestei secțiuni radicale, în care am strâns laolaltă 11 filme recente care nu se sprijină în “cârja” cuvintelor pentru a-și spune povestea, mizând aproape exclusiv pe forța imaginilor. Nu toate sunt mute, iar Parabellum este probabil cel mai vorbit dintre ele – dar în această bizarerie argentiniană, protagonistul reușește performanța de a nu scoate o vorbuliță.

 

Care sunt marile șocuri ale ediției și de ce e obligatoriu să (nu) le vedem?

Versiunea integrală la Nymphomaniac al lui Lars von Trier nu mai are nevoie de nici o recomandare, ci mai degrabă de contraindicații: cei cu stomacul tare să fie bine pregătiți pentru scena de avort. Ce fac austriecii în pivnițele din documentarul lui Ulrich Seidl, În pivniță, trebuie văzut ca să fie crezut. Cușca de sticlă al spaniolului Agusti Villaronga, omagiat în secțiunea 3x3, este marea mea revelație de la această ediție – e un film-cult din anii ’80 care m-a făcut praf. Austriacul Noapte bună, mami! e un horror necruțător – încă îmi mai răsună în cap vociferările indignate ale spectatorilor de la Veneția unde l-am văzut. E făcut de nevasta lui Ulrich Seidl – asta ca să știți. Și nici în nemțescul Casa de vară nu se întâmplă lucruri prea ortodoxe – regizorul Curtis Burz e de origine română. Dar poate că cel mai visceral șoc de la TIFF este documentarul Cum arată tăcerea al lui Joshua Oppenheimer, căruia îi datorăm deja devastatorul Actul de a ucide (Act of Killing).

 

Care e firul roșu care unește filmele din Competiție? Evident, n-o să ne spui care e favoritul tău.

Cuvântul-cheie e criza: criza de cuplu (10.000 de kilometri, Incendiul), criza de familie (Radiator, Parisul nordului), criza de identitate (Plan pe șase ani, Nopți de vară), criza economică (Lecția), situația de criză (Melbourne, 600 de mile, Regii capitulează, Melody, Despre oameni și oi). Mă tem că deja am dat de înțeles care e favoritul meu.

 

TIFF 14 cuprinde două focusuri din țări cu temperaturi opuse. “Norwave” și Focus Argentina, așadar multe filme norvegiene și multe filme argentiniene. Dă-ne câteva repere în legătura cu ele.

Norvegia a plecat de acasă de la TIFF cu două trofee Transilvania (Oslo, 31 august și Nord). Argumentul e cum nu se poate mai bun pentru montarea unui consistent program – botezat Norwave – dedicat culturii norvegiene, ale cărui vârfuri personale sunt retrospectiva dedicată lui Bent Hamer, concertul Einar Stray Orchestra și clasicul alb-negru Nouă vieți, candidat la Oscarul străin și la Palme d’Or și votat în 1991 drept cel mai bun film autohton din toate timpurile de către telespectatorii norvegieni. Argentina este, la fel ca România, constant pe valul festivalier internațional, favoritele mele fiind Aer liber (un soi de Marți după Crăciun fără amantă) și comedia absurdă Doua împușcături.

 

Care sunt evenimentele definitorii ale ediției?

Pentru mine, sunt trei: retrospectiva Mircea Daneliuc și proiecția de gală cu Proba de microfon în prezența regizorului. Proiecția aniversară de 10 ani de la premiera superlativului absolut al Noului Cinema Românesc, Moartea domnului Lăzărescu, în prezența lui Cristi Puiu și a unei părți din echipa de actori. Evenimentul cu Escortata, clasic mut de la începutul secolului trecut, turnat în Cluj de regizorul Michael Curtiz (Casablanca) și livrat cu acompaniamentul live al Orchestrei Operei Maghiare după o partitură nouă, compusă cu ocazia proaspetei restaurări digitale a acestui film.

 

Anul acesta, TIFF marchează printr-o secțiune dedicată 25 de ani de la căderea comunismului. Ce avem în meniul secțiunii “După 25 de ani”?

O reuniune neoficială a fantomelor comunismului, care încă mai bântuie memoria colectivă a țărilor din care provin cele cinci filme: Rusia, Germania și China. De la întoarceri în trecut la momentul propagării doctrinei comuniste sau la cele de frondă și până-n prezentul liberal al mai multor generații iremediabil marcate de tăvălugul roșu. Tot ce-mi pot dori e ca doza de nostalgie fin calibrată din unele filme să nu fie prost înțeleasă.

 

Cum va arăta o zi ideală pentru tine la TIFF 14?

O zi cu soare în care nu sună telefonul.

 

Care sunt cele trei locuri preferate ale tale din Cluj?

Băncuța din spatele statuii din Piața Unirii – am amintiri foarte plăcute de-acolo de anul trecut și un selfie de grup antologic. Restaurantul Corso din Piața Unirii. Piscina de la Hotelul Belvedere.

 

A consemnat Laura Popescu

Articol publicat in ziarul AperiTIFF.