Autor: Cristian Tudor Popescu
Istoria cinematografiei românești e plină de regizori dornici să creeze iluzii spectatorilor. Unii au reușit, alții nu. Doar câțiva au încercat, dimpotrivă, să lupte cu ele. Cel mai mare distrugător de iluzii înarmat cu un aparat de filmat este scepticul nemântuit Mircea Daneliuc.
Enorma piesă tronconică de metal pusă pe trailer, cu care șoferii Anghel și Panait trebuie să străbată țara, e semnul templului industriei grele, al barajelor, combinatelor, minelor, uzinelor la care se închinaseră până atunci toți protagoniștii filmelor românești „de actualitate”. Cei doi oameni gândiți de tânărul regizor Mircea Daneliuc nu se sacrifică pe altarul de oțel-carbon, nu se autoreduc existențial la niște executanți dârji și mereu entuziaști ai marii misiuni primite „de sus”. Își fac bine meseria, dar Cursa (1975) rămâne o călătorie a vieții, a prieteniei, a speranței pierdute și regăsite, nu o demonstrație de forță „la activul” unor eroi ai muncii socialiste.
Probă de microfon (1980) face să răsune vocea Torei Vasilescu-Ani, privindu-l disprețuitor amuzată pe Daneliuc-Nelu: „Mă amenínți, tu, pe mine!? Băă...amărășteanule!...”. Replica asta a însemnat un șoc mental de neuitat pentru subsemnatul: în dictatură ajungi să nu te mai simți pe tine însuți. Avalanșa continuă de propagandă din jur te anesteziază existențial, îți injectează uitarea de sine. Probă de microfon (1980) nu propunea parabole sau metafore antitotalitare, în schimb te trezea pur și simplu din somnul cel de moarte al dizolvării omului în nefirescul ceaușismului. Revolta lui Nelu Stroe față de Sistem se exprimă nu prin manifeste anticomuniste, dar prin tentativa de a o lua de nevastă pe „dubioasa” Ani.
Daneliuc a înțeles primul că, în cinema, și nu numai, adversarul cel mai dur pentru propagandă este realul, nu contrapropaganda. Acest real nervos, neliniștitor, greu de uitat, apare acum, fie că vor, fie că nu vor cineaștii anilor 2000, ca strămoșul realismului pe care se întemeiază Noul Cinema Românesc.
Croaziera (1981) – filmul cu cea mai puternică și clară semnificație antitotalitară din cinematografia română sub comunism. Activistul de partid Proca este primul „Tovarăș” în întregime personaj negativ. Comuniștii din Puterea și adevărul (1971, R: Manole Marcus) fac greșeli, unele foarte grave, au defecte, au păcate, dar, lucru esențial, cred în comunism, sunt gata să sufere și să moară pentru cauză. Proca, în schimb, este un ticălos total, agresiv și fricos, care nu are altă ideologie decât interesul personal urmărit cu cinism.
„Cârmaciul” de partid al croazierei pe Dunăre – un impostor. Incredibilă teză într-un film făcut în România anilor `80. Al cărui final e și mai tulburător astăzi decât la premieră: pe fondul eșecului festivității „diplómelor” pentru participanții la croazieră, se aud, pe coloana sonoră, huiduieli, aplauze, glasuri tinerești care cântă: „Ș-altădată, ș-altădată/O s-o facem și mai, și mai lată...”. Presimțirea Revoluției din `89 țâșnește de pe ecran.
După neașteptatul viraj prin cinemaul parabolico-metaforic în Glissando (1984), un terariu al „șopârlelor” (aluziilor) antidictatură, Daneliuc revine cu Iacob (1988) la realismul feroce aplicat omului obișnuit. Iacob, un țăran-miner care încearcă să se strecoare prin viață obedient, neobservat, laș, e condamnat la moarte de un destin crud și absurd. Înainte de a părăsi această viață, Iacob înțelege, într-o secvență finală de înaltă tensiune estetică, ce înseamnă să-ți asumi riscuri și să lupți până la ultima suflare.
Daneliuc începe deceniul postcomunist cu amintiri ale dictaturii transpuse în alegorii grotești. A 11-a poruncă (1991) reface, într-un univers fictiv postnazist, dar dedicat închisorii comuniste de la Pitești, ascensiunea și prăbușirea unui lider totalitar pe care, în 1991, spectatorii nu pot să nu-l identifice cu Ceaușescul care va muri și va învia mereu în noi.
Patul conjugal (1993) marchează revenirea lui Daneliuc la realism. Un realism anxios, cu deraieri în suprarealismul crud, sub semnul „Români, vi se pregătește ceva!...”, plin de mizeria României postceaușiste, pe fundalul căreia „amărășteanul” Vasile Potop se zbate între sărăcie și noile obsesii colective: elicopterul, umbra deja venerată a dictatorului ucis, mineriadele, Europa, noua veche Securitate, resurecția PCR.
Realismul din Această lehamite (1994) poate fi numit mistic, cu tentă milenaristă. România e o țară în care mașinile pot urca dealul fără motor, locuită de un popor ales, reprezentat prin bețivul Bebe, fost alpinist în Himalaya, asistenta medicală Vali, obsedată să atingă curentul electric, și Doina, fantoma Basarabiei pierdute. Viitorul unei Românii care amenință să „invadeze” Europa se naște uncanny din Cartea Tibetană a Morților, metempsihoză și mizerie umană.
Senatorul melcilor (1995) rescrie Croaziera pe fundalul societății de tranziție, cu accente apocaliptic-dostoievskiene în ticăloșia și căința canaliei principale, activistul PCR reloaded, acum parlamentar al României democrate.
În filmele sale mari, Mircea Daneliuc este un Ochi cinematografic și o Voce care i-a obligat pe români să se regândească pe ei înșiși, să încerce să înțeleagă cine sunt de fapt, iar Europei i-a dăruit un cinema de nivelul unor Forman, Menzel, Zanussi, Pintilie, Szabo, pentru care zisa Europă i-a rămas datoare.
Text publicat în cadrul Retrospectivei Mircea Daneliuc la TIFF.
