Despre "Closer to The Moon"

07.03.2014 15:14
Cu Nae Caranfil

DE LA PĂMÂNT LA LUNĂ cu Nae Caranfil

Interviu realizat de Andrei Crețulescu – iunie, 2012, AperiTIFF

Produs de Michael Fitzgerald și de Bobby Păunescu, de la Mandragora Movies, cel mai recent film semnat Nae Caranfil, Mai aproape de Lună, a fost filmat în limba engleză și ar putea (ar trebui?) să fie un spectaculos eveniment cinematografic, și nu numai după standardele românești.

Cineva a spus odată că Nae Caranfil ar putea (ar trebui?) să fie corespondentul românesc al lui Billy Wilder. Prea curând? Poate. După cinci lungmetraje mai mult (fascinantul și non linearul E pericoloso sporgersi, 1993, mult prea ambițiosul Restul e tăcere, 2007) sau mai puțin (road movie-ul Asphalt Tango, 1995, drama de epocă Dolce far niente, filmată în franceză și italiană, 1998, succesul de box-office Filantropica, 2001) personale, regizorul ar fi trebuit să intre în 2009 în producție cu cel mai recent film al său, Alice în Țara Tovarășilor. Povestea, pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată, a grupului de evrei comuniști care, în 1951, au pus la cale și au executat ceea ce avea să fie cunoscut drept „jaful secolului” – spargerea Băncii Naționale a României – ar fi trebuit să fie un film cu totul unic și foarte românesc, un companion delicat și ofertant pentru celebrul documentar semnat Alecu Solomon, Marele jaf comunist, care atacase același subiect. Filmul, acum intitulat Mai aproape de Lună, a fost filmat în limba engleză, în 2011, cu o distribuție internațională de excepție – Vera Farmiga, Mark Strong, Harry Lloyd, Joe Armstrong, Christian McKay.

Mai aproape de Lună are o odisee particulară și aventuroasă. Când și cum te-ai hotărât să-l faci în engleză și, mai ales, ce-ai schimbat în scenariu?

L-am făcut în engleză pentru că m-am săturat să tot aud publicul român plângându-se că nu înțelege dialogul la filmele românești. Acum o să citească subtitrajul și o să-l înțeleagă. În plus, să zicem că la un cost de aproximativ 5 milioane de euro, e bine să dai unui film șansa de a fi văzut de mai mult de 15.000 de spectatori, cât ar fi media biletelor vândute în România la producțiile autohtone.

O buna bucată de vreme s-a știut că rolul principal va fi jucat de Uma Thurman. Excelentă însă opțiunea Vera Farmiga – cum s-a ajuns aici, mai exact?

Uma Thurman acceptase rolul în principiu, dar treptat prioritățile ei s-au modificat – a hotărât că e într-o fază a vieții în care trebuie să se ocupe serios de cei doi copii producție proprie. Perspectiva unor luni de filmare departe de ei n-o mai încânta. În plus, nu-i putea lua cu ea din cauza școlii. Agentul Umei a lansat atunci porumbelul cu Vera Farmiga. Mie numele nu-mi spunea nimic, ulterior m-am prins că o văzusem (și apreciasem) recent, în filmul lui Jason Reitman, Up in the Air. Câteva zile mai târziu, am primit un mail forwardat, în care Vera îi scria agentului în chestiune: „Ador scenariul ăsta. Vreau rolul. Faceți-mi o ofertă. ACUM!”.

Unde și cum s-a petrecut castingul?

Pentru majoritatea rolurilor, la Londra. Pentru apariții expresive cu replici scurte și simple, la București, încercând să-i dibuim pe cei mai anglofoni actori români. La Londra, am fost surprins să descopăr că mulți dintre cei chemați să dea probe veniseră cu textul învățat. Biroul unde a avut loc casting-ul era cât o cutie de chibrituri; s-a băut cafea cu cisterna și Leo Davis, minunata șefă a agenției de casting, a fost prezentă în persoană și a citit cu actorii – era deopotrivă relaxată în roluri masculine și feminine.

Unde și cât ați filmat?

La București, timp de 55 de zile (nouă săptămâni), între 5 septembrie și 5 noiembrie. Am avut aproximativ 40 de locații diferite, dintre care cea mai importantă a fost un decor exterior reprezentând o piață într-un București patriarhal, cu clădirile băncii, maternității, cantinei muncitorești, diverselor prăvălii, reconstituite cu o grijă pentru detaliu aproape maniacă de scenograful Cristian Niculescu pe spațiul curții interioare de la Universitatea Polizu-Politehnica. În acest decor-bijuterie, în care până și piatra cubică a fost pusă de noi, ne-am jucat vreme de 14 zile consecutive. Am mai filmat în Casa Presei Libere, închisoarea Jilava, Cercul Militar Național, studiourile Media Pro, la Operă, pe diferite străzi și în diferite case pe care le-am „îmbrăcat” în „haine” de epocă.

Mai aproape de Lună și anteriorul tău opus, Restul e tăcere, au multe în comun – în special dimensiunile. Cât de în largul tău te simți la cârma unei superproducții (în contextul cinema-ului european, bineînțeles)?

Nu pot spune că mi-am impus un program estetic „maximalist”. Pe de alta parte, când scriu un scenariu și încerc să creez spectacol de bună calitate, austeritatea, epurarea nu fac parte din instrumentele mele preferate. Kitchen sink drama e departe de-a fi punctul meu forte. Așa că mi se întâmplă să scriu secvențe, cum se spunea pe vremuri, „de mare montare”, conștient deja ca deschid ușa larg unui val de probleme de producție, și că într-o bună zi regizorul Caranfil o să-l înjure în gând pe „scenaristul” care i-a aruncat în brațe cutare scenă de balamuc. Nu-i nimic, răspunde scenaristul, să ajungă el în filmări și asta să fie buba! Și mai aruncă 500 de figuranți în joc, cu aceeași siguranță cu care un pianist reproduce arpegii. Pe de altă parte, am avut deseori surpriza ca genul acesta de secvențe de mare anvergură, la care te duci la filmare cu trac și invoci ajutor la nivel divin, ies mai ușor și mai plăcut decât altele, infinit mai simple, la care toată lumea vine fluierând. Explicația acestui aparent paradox este că, la o secvență dificilă, echipa se mobilizează, provocarea naște interes, ambiție și chiar obstinație în a o „dovedi”. Soluții apar de unde nu te aștepți și, at the end of the day, ceea ce cu ore înainte părea de necucerit e pus bine la păstrare în cutiile de peliculă expusă. La orice film, dar mai ales la un film greu, e foarte important ca echipa să nu se plictisească.

Ești primul regizor român care girează o asemenea producție și care dirijează o asemenea distribuție – și încă pe propriul subiect/scenariu, și nu pe post de gun for hire. Unde și cum te poziționează acest statut?

Habar n-am. Am mai fost o dată în aceasta situație, la Dolce Far Niente. Dar atunci aveam un control cvasi-total asupra montajului final, ceea ce de data asta, școala de gândire fiind americană, nu mai am.

Ce crezi că va însemna Mai aproape de Lună în contextul cinematografului tău, în special, și în contextul cinematografului românesc, în general?

Un pas uriaș pentru mine (și chiar și pentru omenire), dar insignifiant pentru cinematograful românesc. Lăsând gluma la o parte, e un film care va stârni tot soiul de controverse, mai ales din pricina subiectului, dar și pentru că abordarea e neașteptat de „relaxată” – poate un pic prea relaxată pentru aspectele tragice ale poveștii. E un pariu riscant din multe puncte de vedere: oamenii trebuie să accepte convenția de limbă și mai e și problema evreiască, rar dezbătută în filmele românești. De asemenea, există interpretarea mea personală în ceea ce privește această faptă nebunească și viața în anii '60 în România comunistă – o interpretare neașteptat de plină de glamour (desigur, numai la suprafață) – interpretare ce a rezultat din refuzul meu de a mă plia pe clișeul propagat de alte filme cum că viața în acea epocă era gri și sufocantă.

Crezi că subiectul, inclusiv parfumul epocii și dialogurile, vor avea de suferit pentru că sunt redate de actori anglo-saxoni sau din contră?

În mod sigur, dialogurile originale în română aveau o savoare care s-a pierdut parțial în traducere. Dar actorii englezi sunt atât de buni încât compensează din plin această pierdere. La ora asta, după atâtea luni de orbecăit prin labirintul acestui film, am ajuns să trăiesc cu senzația că așa s-au petrecut lucrurile și în realitate, în speță că „eroii mei” vorbeau în engleză.

Cât de românesc mai poate fi considerat acest film acum?

Inițial, am scris acest scenariu fiind convins că va fi filmat în românește. În același timp, eram conștient că era un film destinat unui public internațional și, în consecință, am fost silit să abordez subiectul astfel încât filmul să ofere mai mult de o simplă cheie de interpretare a realităților românești din epoca comunistă, iar spectatorul neinformat să se simtă bine fără a avea senzația că urmărește o lecție de istorie. Există lucruri pe care noi, cei care am trăit în această parte a Europei, le cunoaștem atât de bine încât avem tendința de a le trata cu subtilitate, siguri că ceilalți vor prinde referinețel din zbor. Nu, oamenii nu le vor prinde din zbor. În ultimii 50 de ani lumea s-a schimbat enorm și tinerilor de azi le e imposibil să-și imagineze o epocă în care, de exemplu, oamenii puteau vorbi la telefon numai de acasă sau de la birou. Prin urmare, pe măsură ce filmul a devenit mai internațional, am început să-mi dau seama că multe din acele elemente erau atât de evidente numai pentru mine. A trebuit să analizez fiecare situație descrisă în scenariu și să scap de toate elementele confuze. Și am renunțat și la o grămadă de conotații amuzante pentru că mi-am dat seama, cu durere, că nu vor fi înțelese nici de străini, și nici de tinerii români. Și, după cum știm foarte bine, publicul român mai în vârstă nu-și mai permite să meargă la cinema. 

Mai aproape de Lună e al doilea film al tău într-o altă limbă decât româna. E și ultimul?

În clipa asta, sper să nu fie ultimul meu film, indiferent de limbă...