TIFF.21 - Recomandările lui Chirilov
Mihai Chirilov, directorul artistic al Festivalului, a pus cap la cap pentru AperiTIFF un meniu cinematografic gourmet, care îmbină de la documentare super stilizate și producții hibrid la filme anti-sistem, cine-concerte horror și expoziții.
Campania de imagine din acest an se află într-o strânsă legătură cu războiul din Ucraina. Cât de mult se reflectă această problematică și în selecția festivalului? Există filme esențiale pe subiect?
Campania de imagine s-a impus de la sine dat fiind contextul amintit, dar trebuie spus că nu a fost un parcurs simplu. La început a fost ideea unei parodii la Don’t Look Up!, cu un asteroid care lovea Piața Unirii fix în ziua de deschidere a TIFF-ului. Era în spiritul spoturilor noastre anterioare, dar la începutul lui martie ne-am dat seama că tonul de satiră în cheie catastrofică poate părea deplasat. Așa am ajuns la sloganul manifest de pe posterul acestei ediții, Make films, not war!, și la ceea ce ni s-a părut că ar fi cea mai potrivită reprezentare cinematografică: secvența pistoladei burlești din Balanța lui Pintilie, oglindită brutal la finalul filmului de masacrul real al inocenților din scena autobuzului.
Altfel spus, TIFF-ul se poziționează clar împotriva războiului, dar și împotriva alimentării și întreținerii conflictului din imediata noastră vecinătate. Asta nu înseamnă, printr-o logică falsă, că filmele despre război nu ar avea ce căuta la TIFF. În artă nu operezi cu asemenea automatisme facile. Conflictul perpetuat în regiune de ani de zile este reflectat în filmul ucrainean Miraj (Reflection) al lui Valentyn Vasyanovych (prezent anterior la TIFF și cu filmul Atlantis), o mărturie-șoc despre practicile dezumanizante în vreme de război, efectele lui devastatoare, alienare și dificultatea readaptării la normalitate. Mai există două filme ucrainene în program, Rhino și Pamfir, care nu vorbesc explicit despre război, ci despre violență și decizii greșite de viață. Avem și două filme rusești dinamită în line-up, Căpitanul Volkonogov a scăpat și Execuția, pentru că ni se pare că festivalurile de film nu trebuie să devină la rândul lor câmpuri de luptă, transformând producțiile rusești în pierderi colaterale de război, cu atât mai mult cu cât vorbim aici despre filme anti-sistem. Ni se pare important ca cele două voci să existe, credem în libertatea de expresie, aceasta e esența mesajului pacifist din posterul ediției.
Căpitanul Volkonogov a scăpat/ Captain Volkonogov escaped
Boicotul lipsit de nuanțe și discernământ este cel puțin la fel de condamnabil ca războiul de pe teren, iar forurile culturale nu ar trebui să funcționeze ca instrumente de execuție și represiune așa cum fac instanțele politice.
E totodată prima ediție de TIFF fără restricții: se păstrează vreo schimbare din cele la care festivalul a fost nevoit să se adapteze în anii trecuți?
Din fericire, restricțiile mai mult sau mai puțin justificate au dispărut din peisaj. Din cei doi ani de pandemie, care au presupus reconfigurarea aproape completă a festivalului pentru ca el să poată avea loc în format fizic, am păstrat acele spații noi de proiecție în aer liber care sunt nu doar foarte cochete (gen curtea interioară de la UBB sau Parcul Poligon din Florești), ci s-au dovedit și foarte eficiente în atragerea instant a unui public cinefil.
Ce te-a convins că filmele din competiție merită să concureze pentru Trofeul Transilvania? Ce au avut ele și altele nu?
Nu doar pe mine m-au convins, ci și pe colegii mei din comitetul de selecție. E un tablou care se colorează din mers văzând zeci, sute de filme care devin treptat pieze dintr-un puzzle a cărui imagine finală nu o știi dinainte. Asta e provocarea și dificultatea de fiecare an în a asambla competiția, de a găsi acele geometrii narative și stilistice neregulate care puse cap la cap se adună într-un tot imprevizibil, dar unitar. După doi ani care au dat mersul lucrurilor peste cap, oamenii sunt mai confuzi și mai divizați ca niciodată, lumea se descompune lent, sub presiunea unui ipotetic nou început, vechiul și noul sunt în conflict deschis, normele societale se reconfigurează din mers, revoltele, rebeliunea și violența sunt la ordinea zilei, dorința de conexiune umană e acutizată, iar noțiunea de libertate e din ce în ce mai difuză și pusă sub semnul întrebării. Deși filmele competiției din acest an nu vorbesc explicit despre perioada tulbure pe care am traversat-o și continuăm, se pare, s-o facem, e aproape imposibil să nu le citim prin prisma tuturor acestor senzații și efecte care s-au răsfrânt asupra noastră. Nu doar nouă, ci și majorității personajelor din cele 12 filme din competiție le fuge pământul de sub picioare, amenințând serios, și uneori decisiv și tragic, nevoia de echilibru.
Cum a apărut ideea de a transforma secțiunea What’s Up, Doc? în una competițională? Există titluri de non-ficțiune de neratat?
În pragul celui de-al treilea deceniu din existența festivalului, am considerat că e momentul să introducem în program o nouă competiție și că documentarul merită aceste onoruri. I-am restrâns aria de acoperire adresând-o exclusiv regizorilor aflați la primul sau al doilea film (la fel ca pentru competiția de ficțiune), atâta doar că nu știam exact ce tip de documentar căutăm și încotro vom ajunge. La capătul procesului de selecție, profilul secțiunii s-a impus aproape de la sine când am descoperit tot mai multe documentare super stilizate și producții hibrid care se îndepărtează temerar de la convențiile genului, explorându-i limitele, dar și transgresiunile. Mutațiile sunt evidente, asumate, teribil de ludice și de stimulante. Documentarul de rit nou flirtează tot mai intens cu ficțiunea, încalcă regulile cu bună știință, ba chiar își îngăduie luxul blasfemiei și al conspirației.
Cu riscul de a-i supăra pe puriști, aproape totul e permis în What’s Up, Doc?, inclusiv acele filme care topesc granița dintre ficțiune și documentar până în punctul în care etichetele devin inoperabile și nu mai știi exact la ce te uiți, ce e real și ce nu, și de ce. La urma urmei, cam așa stau lucrurile și în lumea în care trăim astăzi, de vreme ce teoriile conspirației de ieri se dovedesc a fi mâine realitate, iar adevărurile titrate cu litere de-o șchioapă sunt aproape imediat demontate ca fiind fake news. Sunt 10 filme în această competiție și fiecare, în felul lui unic, e de neratat. Dar pentru a înțelege mai bine miza și conceptul acestui program, recomand în special Atlantida (r. Yuri Ancarani, ultimele zece minute frizează geniul), Câmpiile (r. David Easteal), Pentru mine tu ești Ceaușescu (r. Sebastian Mihăilescu) și Ce-i prea mult strică (r. Morgane Dziurla-Petit).
Pentru mine tu ești Ceaușescu
De ce Focusurile Polonia și Israel acum? Cum s-a aprins scânteia?
Focusurile naționale sunt, de regulă, rezultatul unui concurs fericit de împrejurări. Pe de-o parte, nivelul extrem de ridicat al producțiilor recente ale țărilor alese, pe de-altă parte, posibilitatea unor parteneriate instituționale menite să pună cât mai bine în valoare aceste programe, prin delegații consistente de artiști și evenimente conexe gândite ca niște veritabile portaluri în cultura țărilor respective. În plus, retrospectiva Kieslowski și complicitatea de lungă durată cu festivalurile din Wroclaw și Varșovia ne-au determinat să alegem Polonia ca țară invitată la această ediție, însumând peste 20 de titluri în focus, printre care seriale (Klangor), scurtmetraje, cine-concerte (de neratat filmul mut Bestia cu Pola Negri și coloana sonoră a muzicianului Włodek Pawlik, premiat cu Grammy), titluri-cult (Croaziera, de pildă, rubedenie neoficială a filmului omonim regizat de Mircea Daneliuc), dar și filme extrem de recente dintre care recomand Nu lăsa urme (r. Jan P. Matuszynski, un detonant denunț la adresa brutalității poliției și a regimurilor autoritare, inspirat de un caz real sfâșietor) și una dintre suprizele personale ale ediției, documentarul Filmul din balcon (r. Paweł Łoziński).
Cealaltă țară invitată, Israelul, vine cu un mix echilibrat de ficțiune și documentar, dar și cu un serial în secțiunea Va urma (Fete triste de oraș) și o prezență în popularul program Film Food, care presupune proiecția unui film cu tematică gastronomică (Pâinea noastră) urmată de o cină cu specific gătită de un chef cu pedigree. De neratat ar fi noul film al uber-talentatului Nadav Lapid, Genunchiul lui Ahed, și documentarele Orchestra cu instrumente stricate (un inedit experiment muzical regizat de Yuval Hameiri) și controversatul Șase milioane (r. David Fisher), veritabilă bombă cu ceas grație unei investigații pe muchie de cuțit a unui subiect tabu.
Cum arată selecția ZFR anul acesta? E o perioadă scurtă, dar s-a schimbat în vreun fel peisajul autohton de anul trecut, când era record de filme românești în premieră la TIFF?
Evident, sunt mai puține filme ca anul trecut, când pandemia începută în 2020 a creat un ambuteiaj de titluri care a explodat în programul din 2021. În mod curios, avem foarte puține documentare în selecție (de unde, la edițiile anterioare anticipam un reviriment al genului, în trena colectiv-ului) - mai precis unul recent (Pentru mine tu ești Ceaușescu, dar și acesta hibrid:) și titlurile de antologie din retrospectiva dedicată lui Alecu Solomon (care e și jurat al secțiunii What’s Up, Doc?). Avem însă număr record de debuturi (nu mai puțin de 8 din cele 13 filme autohtone din program), cu Metronom-ul lui Alex Belc drept cap de afiș (felicitări pentru premiul de regie de la Cannes!) și triada feminină Alina Grigore - Monica Stan - Ligia Ciornei (Crai nou, Imaculat și Anul pierdut 1986). Mențiuni speciale pentru cele două titluri românești care se regăsesc și în competiția internațională, Marocco de Emanuel Pârvu (pe un scenariu impecabil, care evocă meandrele morale din iranianul A Separation) și Balaur de Octav Chelaru (mix juisiv și neașteptat de Notes on a Scandal și Fatal Attraction). Last but not least, bomba sexuală și de cinism a lui Florin Piersic jr., Nimic despre dragoste, care toarnă acid sulfuric peste aparențele înșelătoare ale vieții de cuplu.
Metronom
Dintre toate evenimentele din festival, pe care îl aștepți cu nerăbdare?
Cine-concertul Nosferatu de la Bonțida, prilejuit de centenarul capodoperei horror a lui Murnau - cu soundtrack original compus pentru ditamai orchestra de către mega-talentata Simona Strungaru. Expoziția foto de la Muzeul de Artă The Sleeping Beauties a lui Cristian Lipovan, pe care l-am descoperit pe Instagram grație unui share dat de Anca Grădinariu. Ultimul cadru din ultimul film din ultima zi de festival - indiferent de film, pentru mine e sursă de emoție pură!
Ce titluri nu ar trebui să ratăm la TIFF.21?
Să fie 21, zic, într-o ordine aleatorie: Ireversibilul de-a-ndoaselea, remontat în 2019 de Gaspar Noé; filmul-surpriză din ultima sâmbătă (indiciu: a fost la Cannes și îi aparține unui fost câștigător al Trofeului Transilvania); Atlantida (știu, mă repet); Căpitanul Volkonogov a scăpat (iar mă repet); Orbul care n-a vrut să vadă Titanic (melodramă, thriller, umor negru și un protagonist în scaun cu rotile); Orice, oriunde, oricând (extravaganța indie a anului și cel mai wow plot); Fuga din Mogadishu (action coreean la superlativ); adaptarea după Iluziile pierdute a lui Balzac; turul de forță fără nicio tăietură de montaj din Sub presiune; pasiunea fără limite a cuplului din Iubire vulcanică; Ursul de Aur de la Berlinală, Alcarras; cine-concertul Moonwalk One (nu e despre Michael, ci despre aselenizare); documentarul despre Leonard Cohen, Hallelujah (nu-s mega fan, dar m-a tușat fără să-mi dau seama); ireverențele de dialog din comedia spaniolă low-budget Clubul șomerilor (mâna sus cine-și mai aduce aminte de Aislados!), prospăturile canneze Cut! și Godland; electro-șocurile narative din Marea libertate; confesiunile fruste din Mesaje private al chilianului Matias Bize; discursul hologramei ceaușiste din Nicolae (r. Mihai Grecu); mixul de imagini de arhivă și animație cu păpuși din 1970; și scurtmetrajul Talking Heads al lui Kieslowski, proiectat în buclă la Muzeul de Artă.
Alcarras
Trei dorințe pentru acest prim TIFF oarecum post-pandemic?
Să nu plouă la deschidere. Să nu ratez petrecerea de închidere, cum mi s-a întâmplat anul trecut când am ajuns la hotel să mă schimb și am adormit îmbrăcat ca să mă trezesc la 6. Să ajung la timp la tradiționalul gulas party din Ziua maghiară, ca să nu ling iar ceaunul gol.
