Kurt Cobain - mai mult decât „Regele durerii"
Kurt Cobain mi-a salvat viaţa. Moartea lui, mai precis. „Aiurea!", veţi spune. Alt teribilism jurnalistic menit să vă cerşească atenţia. Dar nu exagerez foarte tare. Era un 5 aprilie neverosimil de însorit în Iaşi, poate pentru că toţi norii negri migraseră la MTV, deasupra capului VJ-ului Kurt Loder ce anunţa ştirea şi dădea startul mitologiei. Cobain pierduse lupta cu depresia, eu încă nu. E greu de descris ce a însemnat Kurt pentru generaţia mea - în sfârşit, o figură contraculturală cu care ne puteam identifica. Strigătul n-a fost niciodată mai seducător de şfichiuitor, iar posibilitatea de-a copia un look cool, niciodată mai simplă. Ah, acele flanele lălâi de la second hand, acei bocanci scâlciaţi, acel moshing convulsiv, aproape sexual, pe podele crâşmelor ieftine ce miroseau a bere ieftină, sudoare şi inadaptare. Însă importanţa dispariţiei lui n-a scăpat doar presei româneşti, niciodată racordată la ce-şi mai injectează în urechi şi în spirit tineretul român şi mereu preocupată doar de buricul său murdar de politică... În afara MTV-ului, mai nimeni nu luase pulsul durerii unei generaţii rămase fără purtător de cuvânt. Chiar cei de la The Guardian şi-au asumat recent greşeala de a-i fi acordat abia un paragraf; au revenit cu un portret complet abia atunci când unul dintre redactori a povestit că fiicele lui nu se mai opresc din plâns.
Eu n-am putut plânge. La 20 de ani, eram prea prinsă în turbionul narcisist al unei depresii profunde care îmi nivelase sentimentele până la doar unul, atoatecuprinzător: dorinţa de moarte. Atunci când eram ceva mai bine, tot mă simţeam pe marginea tuturor experienţelor umane. Erau anii ’90 şi ignoranţa despre depresie era totală. Nu internet, nu emisiuni TV, nu terapeuţi care să-ţi întindă o cutie cu şerveţele. Mă simţeam unica de pe planetă care trecea prin aşa ceva. E ciudat să-mi amintesc acum de sentimentul copleşitor al acelei singularităţi, într-o lume care, am descoperit, era plină de oameni ca mine. Momentul sinuciderii lui Cobain a fost, oricât de cinic ar suna, o mare uşurare ce eclipsa orice durere: dacă acest zeu rock adulat care avea tot ce-şi dorea, a fost atât de deprimat încât să-şi zboare creierii, înseamnă că lupta cu demonul de la amiază nu iartă pe nimeni; e „normal" să mă simt copleşită. Brusc, nu m-am simţit atât de nevolnică, de vinovată, de singură, iar faptul că am asistat la doliul colectiv m-a făcut să conştientizez efectul devastator pe care sinuciderea îl are asupra celor din jur. A fost o revelaţie care m-a ajutat să înot spre mal.
La 20 de ani de atunci, depresia a ieşit din tenebre şi a devenit mainstream. Mai nou, a ajuns să fie încorporată în politica identitară şi în cultura victimizării şi a devenit un stil de viaţă alternativ care trebuie respectat şi etalat (prima jumătate de oră din Side Effects al lui Soderbergh e un comentariu percutant al situaţiei). Dar această boală teribilă nu trebuie respectată, ci eradicată.
Pentru mulţi, facinaţia pentru Kurt e una morbidă. Însă el nu merită să fie rememorat doar ca o figură tragică, ar trebui să fie amintit pentru muzica sa, pentru felul în care s-a luptat cu stereotipurile ca să aducă „marginea în centru" . Dacă îl asociezi doar cu tristeţea terminală, reduci una dintre cele mai complexe efigii culturale la o singură dimensiune. Puteţi recupera personalitatea multidimensională a lui Cobain în extraordinarul documentar HBO, Kurt Cobain: Montage of Heck. Această biografie autorizată îl arată, în sfârşit, nu ca un poster boy pentru depresie, ci ca pe un geniu magnetic, uneori chiar fericit, întotdeauna profund empatic.
Anca Grădinariu
