Tudor Giurgiu: Bucurați-vă de TIFF!

Nu știu ce li se întâmplă altora atunci când fac 50 de ani, dar la mine toate lunile scurse de după iunie 2022 până azi au fost un rollercoaster emoțional și intens. A fost probabil, unul din cei mai bun ani pe care i-am avut vreodată. Am terminat de montat Sibiu 89, care între timp a devenit Libertate. Am filmat pentru documentarul Nasty, despre viața și cariera lui Ilie Năstase, tenisman de legendă, primul număr 1 mondial al istoriei tenisului (1973). De curând, alături de colegii Tudor și Cristi, am dat lock picture filmului. 

Mi-a fost foarte greu să lucrez la un film de epocă, să mă întorc în timp în 1989, să găsesc locuri de filmare care să păstreze touch-ul acelor ani. Am vizionat zeci de clipuri și materiale filmate pe VHS, am văzut sute de fotografii. Am intrat cu bocancii în sufletul și viața unor oameni care nu mai voiau să își amintească ce s-a întâmplat la Sibiu în decembrie 89. Am plâns cu ei, m-am încărcat cu toată energia și supărarea lor că timpul a trecut și nimeni nu le-a făcut dreptate. Am colindat toată țara încercând să găsesc foști soldați şi milițieni implicați în incidentele de atunci. Mi-au scris necunoscuți care retrăiau clipe de coșmar: erau elevi la școala militară din Sibiu și trăgeau, de frică, în toate părțile, haotic. S-au omorât unii pe alții. Teroriștii erau nicăieri și peste tot. Oricine putea fi vreunul. Vecinul, colegul de serviciu, o rudă apropiată, un șofer de Oltcit care spărgea barajul forțelor patriotice. Am stat la casting luni de zile încercând să adun o echipă de actori care să funcționeze bine împreună. Eram precum un Jurgen Klopp care avea nevoie de jucători cu sclipire, dar și un ansamblu care să funcționeze ceas. I-am găsit. Mulți, chiar foarte mulți, și buni. Cînd filmam la Brăila a început războiul din Ucraina. Filmul nostru devenea cumva subiect de plan secund, în pauze colegii din echipă se implicau în procesul de ajutor și găzduire a refugiaților. În timpul filmării, nu puteam să dorm decât 4-5 ore pe noapte. Dădeam vina pe salteaua dură a patului de la hotel, de fapt era adrenalina. Gândul că ajung mâine pe platou și că trebuie să știu să lucrez cu 30 de actori și 150 de figuranți. Am făcut slalom prin valurile de Covid, am ascultat răbdător povești care nu mă interesau, am fost deopotrivă psiholog şi terapeut și m-am împrietenit cu zeci de oameni. L-am întâlnit pe Alex Calangiu, o minune de actor. Pentru postproducție am plecat la Budapesta – am întors filmul pe toate părțile până când am ajuns la momentul cel mai cumplit pentru un regizor: să pună STOP. Să spună “Gata, ăsta e filmul, nu mă mai ating de el!” Libertate se vede anul ăsta la TIFF în premieră mondială, va fi cum mi-am dorit, o proiecție unde îmi voi ține respirația alături de mii de oameni. E filmul de care sunt cel mai legat și care, cred, mi-a ieșit cel mai bine.

Lucrul în paralel la un film documentar despre un personaj atît de complex și controversat cum e Năstase a fost de multe ori gura de aer de care am avut nevoie pentru a mă echilibra. Ieșeam dintr-o poveste despre minciună, haos și manipulare și intram, treptat, într-o lume pe care nu o știam. Tenisul anilor 70 (de fapt întregul sport al acelor ani) n-are nicio legătură cu ce știm azi. Jucătorii erau prieteni, ieșeau la pizza și şpriț împreună, banii nu făceau diferența pentru că oricum nu câștigau atât de mult. Iși dădeau unii altora porecle fără a fi bănuiți de acte împoriva corectitudinii politice – Năstase îi spunea lui Ashe Negroni, Ilie era ba Gypsy sau Commie, Solomon și Dibbs erau The Jew Boys. Connors și Năstase aduceau lumea pe arene, tenisul devenea cool și comercial, iar publicul se înghesuia să îi vadă. Știau că vor primi nu doar tenis de calitate, ci și entertainment. Ilie a devenit în scurt timp primul rockstar al istoriei tenisului. Cum să nu faci un film despre un astfel de personaj? Controversat, implicat în tot felul de istorii nefericite în ultimii ani, dar un tip generos, cu inimă mare, un poet. Vorba lui CTP, Ilie, chiar când pierdea, spunea: E doar un joc! Am filmat cu Rafa Nadal, cu Stan Smith, cu Jimmy Connors, Leconte, Boris Becker, Wilander, Billie Jean King și mulți alții. Am fost acasă la Phil Knight, co-fondatorul Nike. Zburam peste Ocean gândindu-mă ba la milițienii mei din film și cum o să termin filmul, ba la cum o să îl trag de limbă pe Connors despre trăznăile pe care le făcea împreună cu Năstase, ba la întâlnirile cu A-class actors pe care voiam să îi aduc la TIFF.

Că veni vorba, în caz că nu v-ați prins, în anul ăsta nebun s-au întâmplat (alături de Chiri, Cristi și Oana) și multe conversații asezonate cu ginuri tonice fără număr. De cum o să fie TIFF-ul, ediția 22. Dar nici prin gînd nu mi-ar fi trecut că vom ajunge să arătăm 200 de filme, că Geoffrey Rush, Oliver Stone sau Michel Franco vor ajunge la Cluj, toți în aceeași ediție. Că vom face proiecții în locuri noi, că vor fi cine-concerte de neuitat, că vom proiecta filme de Godard și Lumet.

Nu știu efectiv cum a trecut anul ăsta, dar mă întreb serios dacă nu cumva am fost atins de magia unui Puck invizibil care a făcut ca totul să pară foarte simplu și firesc. A fost, parcă, o noapte lungă de vară, în care am dansat prin imagini și amintiri alături de mulți prieteni dragi.

Bucurați-vă de TIFF, eu de-abia aștept să vi-l arăt la anul pe Nasty!

Tudor Giurgiu