Viitorul nu trebuie să fie neapărat distopic. Există și viitoarele speranțe, fie ele filme sau persoane. Anul acesta, TIFF-ul debutează secțiunea Teen Spirit, cu filme menite publicului din Generația Z, intrate într-o competiție cu un juriu făcut din adolescenți. Ce ne poți spune despre această secțiune, despre juriul ei, etc.?
Teen Spirit continuă tradiția fostului program EducaTIFF, restrângând aria de acoperire și concentrându-se pe segmentul de vârstă 16+ în încercarea de a antrena acest public nu tocmai prezent în festivalurile de film, cu o selecție diversă și personalizată de filme cu, despre și pentru adolescenți. Întindem o mână generației Z în speranța unei împrieteniri cu un public raportat diferit la lumea actuală și animat de alte preocupări decât cei care vin la TIFF de peste 20 de ani. Ne interesează să aflăm cum și dacă se regăsesc în filmele din această nouă competiție, invitându-i în juriul secțiunii nu pe profesioniști, ci chiar pe ei, tinerii și adolescenții obișnuiți din Cluj, cu vârste între 16 și 20 de ani, să-și aleagă favoritul. Inițiativa a prins instant: în primele zile de la lansarea call-ului, s-au înscris peste 150 de nume.
Citind aplicațiile pentru a alege membrii juriului, am avut surpriza plăcută de a descoperi tineri cu opinii articulate dezinvolt sau în formare, avizi de experiențe, dornici de comunicare și pasionați de cinema. Deschiderea de anul ăsta cu Christy, un coming of age tandru și empatic, le este dedicată. Personal, sunt foarte curios cum vor reacționa la Southern Chronicles, un film lituanian despre ce însemna să fii adolescent cu o generație în urmă, în nebunii ani ’90, să-ți explorezi personalitatea dincolo de preconcepții și să descoperi dragostea într-o lume care se schimbă odată cu tine, într-un moment în care tranziția ta adolescentină se suprapune cu tranziția unei lumi de la comunism la democrație.
Tot despre viitor ne pot vorbi și scurtmetrajele, și debuturile. Anul acesta avem cinci debuturi din Marea Britanie și o tonă de scurtmetraje, preponderent studențești, în ZFR și în Competiția Locală, printre altele. Cum arată tendințele tinerilor cineaști de anul acesta (indiferent de secțiune)?
Evit să dau verdicte din fașă, am văzut mulți cineaști care au virat-o radical, și stilistic și tematic, atunci când au trecut de la scurt la lung. Selecția de scurtmetraje de la ZFR de anul ăsta mi se pare una solidă și eclectică, pe o minunată varietate de genuri, net peste cea de lungmetraje – avem chiar și un delicios film cu supereroi. Previzibil, dar satisfăcător de quirky, debuturile britanice din noua secțiune Give Me Five se datorează unui plan timpuriu de a face un Focus pe Marea Britanie, abandonat din motive obiective pe ultima sută de metri, dar din care am păstrat cinci titluri highly recommended, de-o prospețime și inventivitate contagioase: The Ceremony, Paul and Paulette Take a Bath, Sunlight, Layla și Restless. Să mai spun și că unul dintre câștigătorii unei Competiții Locale trecute (Vasile Todinca) ajunge anul ăsta cu un scurt (Alișveriș) în competiția ZFR, direct de la Cannes?
Ar trebui să vorbim atunci despre Focusul din acest an: Estonia. De la saune și SF, la sequel-uri și satire – ce titluri ne-ai recomanda din acest caleidoscop de cinema baltic?
Sauna e o adevărată instituție în Estonia (apare în cel puțin trei filme din cele 13 din program) și tot ei i se datorează acest Focus de țară, mai precis hitului documentar de acum doi ani, Smoke Sauna Sisterhood. În contextul deja invocatei secțiuni Teen Spirit, de neratat mi se pare Smile at Last, un clasic optzecist restaurat în care ce te lovește e naturalismul frust al acelui univers adolescentin fracturat, dar nu întru totul lipsit de speranță. Iar dacă Radu Jude s-ar fi născut în Estonia, cu siguranță ar fi putut face, în aceeași notă de satiră nebună și abrazivă, cele două filme Alien cu isprăvile episodice ale lui Valdis (regizate de Rasmus Merivoo): parodii zănatece și excesive despre sentimentul estonian al ființei, cu gaguri ireverente și care fac un terci violent și dezinvolt din trendurile actuale, riscând cu bună știință ultragii din toate direcțiile.
Desigur, secțiunea 3x3 are și ea un reprezentant din Estonia, anume Rainer Sarnet. Lui i se alătură Rodrigo Cortés și Adilkhan Yerzhanov. Cum se conturează aceste trei voci? Ce le apropie și ce le diferențiază în viziunea ta curatorială?
Sarnet are o filmografie exuberant de diversă, schimbând macazul cu fiecare nou film, de la debutul care adaptează modern The Idiot al lui Dostoievski la cel mai recent cocteil de genuri, The Invisible Fight, cu călugării lui ortodocși mucaliți și kung-fu, trecând printr-un amuțitor basm folk horror intitulat November. Kazakul Yerzhanov face, în schimb, aproape unul și același film, îmbrăcându-l de fiecare dată în țoale dintre cele mai ușchite și neașteptate – e unul dintre puținii cineaști cu statut veritabil de auteur, creator al unui univers unicat, cu reguli doar ale lui, în care umorul coexistă organic cu absurdul, naivul, poezia, violența și cinefilia. Lor li se adaugă spaniolul Cortés, care face filme dark și high concept – el fiind autorul filmului meu favorit din tot TIFF-ul, Escape. La prima vedere poate părea doar un thriller, dar când începi să înțelegi încăpățânarea cu care protagonistul dorește să renunțe, de bunăvoie, la toate privilegiile și să comită cele mai îngrozitoare lucruri pentru a-și pierde libertatea și a intra la închisoare, îți dai seama cât de îngrozitor de autentic, de deprimant și devastator este cu privire la lumea de azi și la viață. E Nietzsche pur.
N-aș putea omite competiția oficială, pe care ai descris-o drept „un Babel straniu”. Poți detalia această afirmație? Ce direcții ar trebui să urmărim în selecția competițională de anul acesta?
Cel mai bine e să-ți lași busola acasă și garda jos, mai ales în spiralele moebusiene din Hysteria, The Peacock și Rains Over Babel sau la provocările stilistice și narative de tipul celor din Acts of Love, Xoftex și Debut. Cele 12 titluri din cursa pentru Trofeu conțin, mai mult sau mai puțin voalat, ideea că trăim într-o lume în care nu se mai înțelege om cu om, în care omul nu mai înțelege lumea, în care o lume nu mai înțelege altă lume. Dar dacă în realitate lucrurile riscă să nu se așeze nicicum, filmele bune reușesc prin transfigurare artistică să dea un sens, o cheie de înțelegere, poate chiar și o soluție, unei lumi aflate în derivă. Arta are această calitate.
