“Orice film, indiferent de conținut, poate deveni o armă politică, depinde de context și de abilitatea și interesul celui care-l instrumentează pentru a corespunde unei agende”, spune Mihai Chirilov, directorul artistic al Festivalului de Film “Transilvania”, în clasicul interviu de recomandări cinematografice din cele zece zile de festival.
Afirmația lui stă mărturie unei epoci care ne găsește tot mai radicalizați și despărțiți de cuvinte. Rămâne să găsim în povești puterea de a nu ne depărta definitiv de umanitate. Și unii de ceilalți.
Campania de imagine din acest an vorbește despre dragoste, și mai ales dragostea pentru cinema. Care dintre titlurile din acest an, în afară de suspectul de serviciu, Casablanca, pledează pentru o iubire ca-n filme?
Campania creată de partenerii noștri de la Leo Burnett funcționează pe mai multe niveluri. Vorbește despre dragoste, dar și despre memorie cinefilă și o anume formă de obsesie pentru cinema – bolnăvicioasă, dar totuși benignă. Despre filmele care rămân cu tine, ca un marker al propriei personalități sau deveniri. Sau despre filmele care rămân, pur și simplu. În mod ciudat însă, filmele de (sau despre) dragoste sunt din ce în ce mai rare în cinema-ul de astăzi, de parcă un asemenea demers ar deveni expresia unei slăbiciuni auctoriale sau frivolități nedemne de lumea actuală în care trebuie să dai dovadă de conștiință socială sau apartenență la cauzele fierbinți ale zilei.
Există totuși câteva excepții, cum ar fi Liniște-n furtună, o mică bijuterie bască din Competiție, un love story jazzy, minimalist și totuși sofisticat, filmat în alb-negru într-un San Sebastian străin de pitorescul – altminteri delicios – al locului (în paranteză fie spus, este un film care, din motive personale, va rămâne cu mine pentru totdeauna, ca un entry în propriul meu jurnal intim). Sau suedezul 100 de anotimpuri din competiția What’s Up, Doc?, un hibrid pe muchie de cuțit în care ficțiunea se folosește de documentar pentru a închide, terapeutic, o poveste de dragoste imposibilă. Dar dacă vorbim despre acele titluri care rămân, cum e Casablanca, programul TIFF-ului din acest an oferă trei alți clasici de referință despre care putem combate până târziu în noapte cât de justă ar fi astăzi marcarea lor cu tagul #lovestory: Cu sufletul la gură (din Close-up Godard); Născuți asasini (din Close-up Oliver Stone); și Ultimul tango la Paris al lui Bertolucci, readus în atenție printr-o proiecție specială în versiune restaurată. Festivalul, să nu uităm, este și un catalizator pentru întâlniri providențiale, aici s-au născut de-a lungul a mai bine de 20 de ediții, veritabile povești de dragoste între tiffari. Se poate spune așadar, parafrazând ultima replică din Casablanca a lui Humphrey Bogart, că TIFF-ul poate fi „începutul unei frumoase prietenii”.
Cinci dintre cele douăsprezece filme din competiție sunt regizate sau co-regizate de femei. S-a pus vreodată problema parității de gen sau așa s-a nimerit, pur și simplu?
Așa s-a nimerit – și cred că e cel mai bine așa. Mi se pare excesiv să reglementezi un demers artistic prin criterii care eludează calitatea și talentul. Știu, de pildă, de existența unui manifest cu abreviere contabilă din decada trecută, 50/50/2020, care promova paritatea de gen până în 2020 și la care s-au raliat, oportunist, zeci de festivaluri. N-am avut curiozitatea polițienească de a verifica dacă misiunea lor a fost îndeplinită (ceva îmi spune că nu), dar cineva a avut grijă să-mi semnaleze triumfal că, fix în 2020, competiția TIFF-ului bifa cu brio la acest capitol. N-am luat-o ca pe o victorie, pur și simplu așa a picat. E mai bine când astfel de lucruri se întâmplă organic, fără agendă. În plus, cel puțin două regizoare m-au întrebat atunci dacă locul lor în competiție se datorează noii „directive” sau meritului artistic. E lesne de imaginat ce răspuns și-ar fi dorit să audă și am avut, o dată în plus, dovada felului în care o inițiativă aparent lăudabilă poate eroda orgoliul personal și încrederea în propria valoare.
E clar de ce avem un Close-up Jean-Luc Godard, dar de ce Close-up Sidney Lumet tocmai acum, înainte de centenarul de anul viitor? Cum a apărut ideea?
Ca să fiu sincer, nu știam că centenarul Sidney Lumet este anul viitor. Ideea de a-l face anul ăsta mi-a venit o dată ce am aflat de retrospectiva asamblată în octombrie trecut de Festivalul Lumière din Lyon, organizat de Thierry Fremaux. Lumet e unul dintre cineaștii mei favoriți, iar majoritatea filmelor esențiale din filmografia lui deveneau practic disponibile peste noapte în copii restaurate (de la 12 oameni furioși la După-amiază de câine și cultissimul Rețeaua, teribil de actual și astăzi – mai ales astăzi). De ce să mai las pe mâine ceea ce pot face azi? În plus, aveam deja în minte o altă idee de centenar pentru 2024.
Deși există cineaști evidențiați și în afara retrospectivelor mari (Oliver Stone și György Fehér, de exemplu), secțiunea 3x3 lipsește. Va reveni în viitor sau e o schimbare definitivă? Cât de important e pentru un festival mare să se reinventeze de la an la an?
Secțiunea de mini-retrospective 3x3 este o constantă în programul TIFF-ului încă de la prima ediție. E un soi de comprimat care fie revelează cineaști care au reușit într-un timp foarte scurt să se impună, fie cineaști consacrați încă activi al căror parcurs îl punctăm prin trei repere esențiale de la începuturi și până astăzi, fie cineaști care nu mai sunt printre noi, dar care merită descoperiți de o generație care nu e familiară cu opera lor. Nu vom renunța la 3x3 atât de ușor, dar nici blocați obtuz în propria grilă de program nu suntem – drept care am decis să suspendăm temporar secțiunea anul ăsta pentru simplul motiv că aveam deja trei retrospective de autor (Godard, Lumet și Oliver Stone). Altminteri da, e important ca festival să te reinventezi și să vii cu lucruri noi de la o ediție la alta – cu atât mai mult într-o lume care pare deja programată să-și schimbe telefonul o dată la doi ani, pe un model mai performant.
Dacă de obicei aveam un Focus pe o anumită țară, anul acesta, Focus Nordic aduce în atenția noastră nu mai puțin de cinci țări. Cât de mare a fost provocarea în ceea ce privește procesul de selecție și ce nu ar trebui să ratăm?
Provocarea a fost aceea de a vedea mai multe filme și de găsi acele particularități specifice celor cinci țări (Suedia, Islanda, Danemarca, Finlanda și Norvegia) pe care altminteri tindem să le grupăm artificial sub una și aceeași umbrelă nordică. Colega mea de program Crăița Nanu a gestionat admirabil această selecție consistentă și extrem de variată, dublând recolta de filme recente cu câte o trufanda de colecție din arhiva de aur a fiecărei țări. De neratat ar fi suedezul Ce mașinărie fantastică!, un colaj compulsiv de clipuri care retrasează istoria Imaginii (de la prima fotografie făcută vreodată până la reel-urile virale de pe TikTok de astăzi); bomba calorică de incorectitudine politică din danezul Dinastia dulce; neconvenționalul biopic norvegian Munch, în care faimosul artist este interpretat de o actriță și trei actori (unul dintre ei fiind protagonist în segmentul ambientat în Berlinul contemporan); comedia neagră islandeză în alb-negru La drum cu mama; și finlandezul Compartimentul 6, distins cu Grand Jury Prize la Cannes în 2022. Cât despre bijuteriile de arhivă, filmul de absolvire al lui Lars von Trier, Forme de eliberare, e un must, iar islandezul Povestea unei crime – o bizarerie bunueliană pentru cinefilii aventuroși.
Ai spus la conferința de presă că filmul românesc nu e la un nivel tocmai grozav. Cum arată selecția ZFR anul acesta și de ce ar avea nevoie filmul românesc pentru a reveni pe culmile recunoașterii internaționale?
Au fost în jur de 50 de lungmetraje înscrise pentru Zilele Filmului Românesc, dintre care mai puțin de jumătate au fost finalmente selecționate. Număr record de candidați – probabil irepetabil în anii următori. Am avut impresia că sunt blocat în trafic, în zgomot asurzitor de claxoane. Senzația generală a fost una de haos, de degringoladă de idei. Unele bune, chiar foarte bune, dar slab sau prea cuminte executate, rareori împlinite. Există obligatoriile întoarceri în trecutul comunist, mi se par binevenite – subiectul e departe de a fi epuizat și just reprezentat în cinema. Există filme care se agață oportunist de cauze sau subiecte la modă, dar care nu întotdeauna reușesc să puncteze și la alte categorii. Există un flirt din ce în ce mai vizibil cu convențiile filmului de succes la public, dar nici aici pasența nu e garantată. Cred că tocmai această presiune a recunoașterii internaționale dăunează, pentru că imprimă în autorii de cinema o nesiguranță accentuată legată de subiectele pe care trebuie să le abordeze pentru a găsi finanțare și validare instant. Piața internațională e mai imprevizibilă ca niciodată. Sunt atât de multe necunoscute în această ecuație încât singura soluție e să crezi cu adevărat în filmul pe care vrei să-l faci. Restul e loterie.
Anul acesta lipsesc din selecție și filmele din Ucraina, și cele din Rusia. Ai putea spune că vorbim totuși de o selecție încărcată politic?
Lipsesc filme nu doar din Rusia și Ucraina, ci și din multe alte țări pe care n-o să le înșir aici. Faptul că anul trecut s-a întâmplat taman pe dos nu înseamnă că selecția de atunci s-a dorit una încărcată politic. Unii așa au văzut-o. Personal, evit astfel de poziționări. Ele nu fac decât să avarieze discursul despre cinema și să deturneze atenția spre un alt tip de conflict de idei echivalent cu un duel armat. Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi un film politic, în condițiile în care până și un inofensiv clip cu pisici de pe Instagram poate deveni un pretext de răfuială și segregare? Orice film, indiferent de conținut, poate deveni o armă politică, depinde de context și de abilitatea și interesul celui care-l instrumentează pentru a corespunde unei agende. Mi se pare trist atunci când despre un film altminteri briliant ajunge să se vorbească doar în hashtaguri convenabile. Probabil că dacă aș fi PR & marketing manager, aș gândi altfel.
Dintre toate evenimentele din festival, pe care îl aștepți cu nerăbdare?
„Of all the gin joints in all the towns in all the world, she walks into mine.” Ca un pasionat colecționar și consumator de gin ce sunt, abia aștept să aud această replică celebră pe ecranul din Piața Unirii.
În încheiere, filmele preferate din selecția TIFF.22?
Într-o ordine aleatorie, la pachet și cu scene preferate: Manticora, probabil favoritul meu absolut din tot TIFF-ul, fascinant și amuțitor de inconfortabil (big like Carlos Vermut); coregrafia relațiilor de familie și umorul cinic din În familie și Mangal; nebunia jubilatorie, fără plasă de siguranță și explicită sexual, din Ars de soare, în care Cioran devine lectură de plajă; Criticul, documentarul despre Carlos Boyero, provocatorul și incomodul critic de cinema pe care Almodovar a vrut să-l canceleze; Măsuța de cafea, al cărui diminutiv drăguț din titlu n-ar trebui să vă păcălească, dimpotrivă; Pedeapsa lui Matias Bize, filmat dintr-un singur cadru și cu cel mai sfâșietor, riscant și totuși adevărat discurs despre maternitate; finalul năucitor de angoasant din Regula 34 și cel din Visez electric – pur și simplu perfect!; aerul carverian al poveștilor din Sauna secretelor; masterclass-ul de regie din thriller-ul claustrofobic Viza de intrare; ineditul și spectaculosul documentar Insula lui Knit, filmat într-un joc video de tip survival (big Wow!); și nu în ultimul rând, poveștile din filmul-surpriză al acestei ediții, MMXX, un veritabil pandemoniu pandemic pe care Cristi Puiu a avut inspirația temerară de a-l filma la cald în cea mai neagră perioadă din istoria recentă.
