Recomandările lui Mihai Chirilov
În interviul său anual, Mihai Chirilov vorbește despre relația dintre festival și oraș, noile secțiuni și dorința de a evita conținutul „gata mestecat”.
Vom începe cu începutul, adică tematica festivalului de anul acesta: relațiile, dezvoltând asupra iubirii de anul trecut. Fie ele amoroase, platonice, sau chiar relația cu cinemaul, TIFF.23 este despre relații. Cum se reflectă tematica de anul acesta în filmele din selecție?
S-o lămurim din start: aceasta e tema campaniei de imagine din acest an, nu neapărat tema selecției festivalului. Deși, probabil că dacă aș închide ochii și aș pune degetul la întâmplare pe unul dintre cele aproape 200 de filme din program, șansele să pice pe un film despre relații (că-s platonice, amoroase, de familie, de cuplu sau mai știu eu cum și între cine și ce) sunt de 85%. Pe de altă parte, poveștile de dragoste per se nu sunt nici pe departe atât de dominante, deși alea care sunt în line-up ard cât pentru tot restul: cea din Casablanca e intimistă, atipică și rupătoare; cea triplă din Bestia e satisfăcător de sofisticată și schizoidă; cea din Scriitorul e izbăvitoare; cea din Peste șapte mări și șapte țări are atâta patos și misticism încât doar ecranul gigantic din Piața Unirii îi poate face față; și, nu în ultimul rând, cea din Încredere este atât de bolnavă și subtil-viscerală încât e posibil să-ți submineze impulsul de a te mai abandona vreodată fără plasă de siguranță unei relații de amor. Întorcându-ne însă la sloganul conectiv al ediției curente, „in a reelationship”, într-adevăr, el continuă povestea începută anul trecut cu cei doi îndrăgostiți de cinema, dar o mută aproape exclusiv în spațiul online, împrumutându-i strategic imageria și codurile de comunicare.
Ideea ne-a venit de la acel clip viral, cu joc de cuvinte inclus, cu indianul care spune că „dacă eu îți trimit un reel și tu îmi trimiți un reel, înseamnă că suntem in a reelationship”. Acest schimb de reel-uri redefinește felul în care majoritatea dintre noi relaționează azi, înseamnă că ne cunoaștem îndeajuns de bine încât să știm la ce tip de conținut, opinie, situație sau umor vibrează celălalt. E un tip de legătură la fel de curatoriat ca în viața reală, evocând modul în care se construiesc comunități în contextul festivalului, felul în care recomandăm filme diverselor categorii de public, felul în care oamenii își recomandă unul altuia filme în funcție de gusturile fiecăruia.
Vorbind despre relații, TIFF continuă relația cu publicul tânăr prin MiniTIFF, continuator al EducaTIFF. Cum putem integra publicul tânăr într-un festival de cinema?
După ani de zile de EducaTIFF, secțiune dedicată copiilor și adolescenților, cu filme atent alese pe categorii de vârstă, acompaniate de discuții tematice și ateliere de critică de cinema, care în timp a generat un proiect educațional fără precedent, Ora de Cinema, implementat cu succes în școli, a sosit momentul unei re-branduiri. MiniTIFF este un festival de sine-stătător care va debuta în octombrie, iar cele câteva filme proiectate la TIFF anul ăsta nu sunt decât un aperitiv pentru acest viitor eveniment. Pe de altă parte, trebuie spus că publicul tânăr este și cel mai eluziv (deși numeros) și greu de atras în ecuația TIFF-ului. Cauzele sunt multiple (tradiționalismul inerent al experienței colective de a vedea un film într-o sală de cinema, progresul tehnologic, deficitul de atenție alimentat de consumul de imagine pe social media, alienarea societății contemporane, atractivitatea canalelor de streaming etc.), soluțiile sunt aproximative. Cea pe care am adoptat-o în acest an a fost fix această campanie de awareness mutată aproape exclusiv pe TikTok și Insta Reels, devenite substitut de realitate pentru publicul tânăr.
Se întoarce secţiunea 3x3 şi propune o diversitate excelentă. Cum i-ai ales pe Ryusuke Hamaguchi, Daniele Luchetti și Claude Sautet?
Pe Claude Sautet îl pândeam la cotitură de când cu retrospectiva pe care i-a dedicat-o anul trecut festivalul de la San Sebastian și am profitat de faptul că 2024 marchează centenarul nașterii lui. Poate că nu e un cineast la fel de răsfățat ca Godard, Rohmer, Truffaut sau Chabrol, dar opera lui este solidă și are o particularitate și muzicalitate demne de descoperit. Plus că dacă ești fan Lea Seydoux, poate că ar fi bine să știi că înainte de ea a existat o Romy Schneider, splendida actriță fetiș a lui Sautet.
Hamaguchi e la 3x3 în contextul extins al Focusului dedicat Japoniei de la TIFF.23, cu filmul care l-a propulsat la Oscar și în stratosfera cinefilă internațională (Condu-mi mașina!), cu unul din filmele de început, Pasiunea, și cu cel mai recent, premiat la Veneția, Răul nu există, care e atât de criptic încât prevăd discuții prelungite până târziu în noapte pentru a-i decoda finalul.
Nu în ultimul rând, Luchetti, care și vine la TIFF, pentru a primi un binemeritat Trofeu de Contribuție Excepțională la Cinematografia Mondială. Încredere este o operă aproape vintage, provocatoare, cu o idee dinamită și un Elio Germano senzațional, atât de stranie cum rar se mai fac azi. Pentru o experiență compactă, am inclus în program doar acele titluri din filmografia lui care, ca și Încredere, sunt inspirate de romanele lui Domenico Starnone – autor care merită tradus în continuare și la noi: mai ales Școala.
TIFF îşi face loc între Roland Garros, EURO, Olimpiadă. E un an plin cu sport. V-a stat în minte acest context atunci când aţi conceput noua secțiune Game On?
Evident, e genul de context care invită la extrareprezentări conjuncturale – cu atât mai mult cu cât filmele din această secțiune cu tematică sportivă nu sunt doar despre sport sau din zona safe, ilustrativ- inspirațională. Tatami e un thriller politic amuțitor cu un concept beton. Voy! Voy! Voy!, propunerea Egiptului la Oscar, nu e neapărat despre fotbal, ci o comedie duios-cinică, dărâmătoare și nițel incorectă politic. Touché nu e doar despre scrimă și reușită, ci și despre abandon și ambiție. Iar Crețul nu se rezumă la o poveste reală din perimetrul Jocurilor Paralimpice, ci e un imn despre prietenie, sacrificiu și commitment 100%, realizat în estetica Noului Val Românesc.
Pe lângă întoarcerea unei categorii vechi și debutul unei categorii noi, TIFF-ul are anul acesta și o zi în plus. Ce se schimbă în procesul de selecție când festivalul are o zi în plus?
Mai nimic. Este, dacă vrei, echivalentul emisiunilor de tip „Dacă doriți să revedeți din programul de Revelion” – o ocazie pentru cei care nu trebuie să meargă luni de Rusalii la birou ca să prindă unele dintre cele mai populare titluri din program, dar și filmele pentru copii din MiniTIFF. Și mai e ceva, această zi în plus cred că va atenua mixul de alienare și nostalgie crâncenă pe care duminica finală de La Revedere a TIFF-ului o generează de obicei.
Cum percepi publicul festivalului în anul 2024 şi cum ai observat că au evoluat gusturile lui de-a lungul celor 23 de ediţii?
Publicul e în continuare o mare necunoscută și de un eclectism greu de prins într-o formulă stas, și poate că așa și trebuie să rămână. Fără falsă modestie, e un public educat de-a lungul celor mai bine de două decenii de TIFF, deschis, cinefil și dornic să fie surprins.
Îţi propun să vorbim şi despre Zilele Filmului Românesc. Anul trecut te declarai rezervat cu privire la calitatea filmelor românești. Selecția din acest an pare foarte solidă: nume noi și „blockbusters” precum Moromeții 3 sau Nasty. Cum arată peisajul cinemaului românesc la 23 de ani de TIFF?
Înclin să rămân la fel de rezervat în raport cu oferta de film românesc în ansam- blul ei. Se produce din ce în ce mai mult (ceea ce e foarte bine), dar procentul de reușită și recunoaștere a valorii rămâne la fel ca atunci când se producea mult mai puțin. Ce mi se pare lăudabil e că se fac filme independente, în special în zona documentarului.
Mi-a plăcut foarte mult ce a făcut Alexandra Gulea în Maia – Portret cu mâini, un hibrid poetic cu iz de Paradjanov care se joacă inventiv cu realitatea, reconstituirea și ficțiunea cu actori. Interesante sunt și meta-horror-ul cinefil al lui Andrei Crețulescu, Ext. Mașină. Noapte, și cocktailul improbabil de genuri și plin de găselnițe vizuale din Unde merg elefanții al tandemului Gabi Șarga și Cătălin Rotaru.
Foarte emoționant e felul în care Stere Gulea încheie saga Moromeții cu un film de dragoste perfect calibrat pe schimbările politice și virajele ideologice din epocă. Twistul din cea de-a doua jumătate a documentarului Cum să fiu mort dacă-s viu al Ilincăi Călugăreanu este unul de zile mari, iar rigoarea regizorală brici din Săptămâna mare (Andrei Cohn) și Trei kilometri până la capătul lumii (Emanuel Pârvu) taie în carne vie.
Dar cea mai plăcută surpriză din tot ZFR-ul este propunerea satisfăcător de WTF a lui George ve Ganæaard și Horia Cucută din Clasat, un indie low-budget asamblat ca un fals documentar de investigație, dar cu o intrigă atât de densă și sinuoasă încât nu poți să nu-ți imaginezi ce blockbuster ar fi putut ieși din povestea asta dacă băieții n-ar fi venit doar cu bani de-acasă.
TIFF și-a obișnuit spectatorii să nu îi fie teamă să meargă împotriva curentului. Anul acesta vor fi proiectate filmele scurte ale lui D.W. Griffith și Imperiul simțurilor, cu scene de sex nesimulat. Sunt aceste alegeri un statement?
Nu neapărat – e contraproductiv, dar și riscant să faci statement-uri, mai ales în vremurile polarizante pe care le trăim. Alegerile astea specifice au de a face cu track record-ul TIFF-ului: filme mute cu acompaniament live (chiar dacă în cazul scurtmetrajelor cu Griffith, coloana sonoră nu e în răspăr, ci apropiată de experiența de cinema din epoca în care au fost ele realizate) și un titlu-șoc și etern contestat cum e filmul lui Nagisa Ōshima, transgresiv cât Casa Poporului, în buna tradiție de agitator de spirite a festivalului.
Ediția din acest an aduce câteva seriale în vogă (Tovarășu’, House of the Dragon). Cum se simte să integrezi pe marele ecran și conținutul serializat? A devenit deja o tradiţie pentru festival.
Nu cred că este deja o tradiție, e mai degrabă o stratagemă de a ajunge la un alt tip de public, devenit între timp captiv experienței de streaming.
Secțiunile de seriale s-au infiltrat în multe festivaluri, dar e o sabie cu dublu tăiș pentru că fie incluzi o experiență maraton de tip binging cu un întreg sezon, care riscă să fie sabotată de durata mamut (și de absența unui fotoliu confortabil și a unei telecomenzi), fie arăți unul-două episode dintr-o serie potențial atractivă, dar fără promisiunea unui deznodământ real – de unde și o frustrare la fel de reală.
Plus că între timp au apărut festivaluri dedicate exclusiv serialelor, care nu amestecă lucrurile și așteptările publicului. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile... deși ineditul unor seriale precum 1286 (din Kazahstan) sau Blugi sovietici (din Estonia), incluse de Laurențiu Paraschiv în secțiunea Va Urma de la TIFF.23, n-are cum să nu fie atractiv în sine, chiar dacă suntem privați de final.
În contrapartidă, experiența de vizionare integrală a miniseriei Tovarășu’ are toate datele unui potențial succes: e nu doar extrem de competent și captivant realizată, ci promite noi revelații pe un subiect despre care am putea crede că s-a spus totul.
În încheiere, voi repeta întrebarea personală de anul trecut: Care sunt filmele tale preferate din TIFF 23?
Într-o ordine aleatorie:
Bătrânul burlac, filmul iranian din Competiție – tragedie de proporții shakespeariene (și nu vorbesc aici de durata mamut de 195 de minute, pe care zău dacă le simți), cu un final pulverizant;
Peste șapte mări și șapte țări – un festin vizual de-o inventivitate rară, în care de piatră să fii și tot vei plânge masiv la soarta șobolanului;
Day Tripper – un soi de Shortcuts făcut parcă de un Tati încrucișat cu Roy Andersson în China, delicios de absurd; documentarul-bombă
Zonă de conflict – despre război din cel mai riscant unghi cu putință: turismul; Sub cerul liber – un Arriaga de top;
actrița Lubna Azabal – fenomenală în radicalul Amal;
ucraineanul Albinele cenușii – teribil de nuanțat și curajos de amuzant pe subiectul minat al conflictului ruso-ucrainean;
thrillerul indian Răpirea – cu cele mai țepene urmăriri de mașini din memoria recentă;
documentarul Concurentul – generator maxim de furie la TIFF.23;
Vara cu Carmen – cel mai sexy film din festival; Încredere (știu, am mai zis-o!);
Călugărul – „cel mai perfect” final;
și, last but not least, binomul format din amintitul Scriitorul și clasicul cult – și neverosimil de profetic - al lui Louis Malle din 1981, Cina mea cu André, probabil cel mai detonant film-conversație în doi făcut vreodată, esențial pentru a înțelege nebunia irecuperabilă a vremurilor de azi.
