Anul trecut, fix în buza festivalului, dădeam un interviu publicației Cineuropa. Momentul era unul tensionat, iar întrebările nu-l ocoleau, invocând tranșant problema corectitudinii politice în cinema. În lunile care au urmat, unii m-au felicitat complice, aproape în șoaptă, de parcă ar fi fost un secret pe care trebuie să-l păstrăm doar pentru noi. Alții s-au arătat surprinși că interviul a fost publicat integral, fără să-mi dau seama din tonul lor dacă salută sau nu decizia editorială. Nu mă mir. E doar o altă manifestare a ipocriziei tot mai accentuate din mica lume a filmului, în care aceiași oameni care la un pahar sau în spatele ușilor închise gândesc, au dubii sau se revoltă, o dată ce se află în câmp deschis, au certitudini corect înregimentate și spun doar ce trebuie sau ce-și imaginează că vor să audă ceilalți. E aproape imposibil să mai ai un dialog autentic cu cineva din industrie sau să mai poți spera că filmele viitorului vor fi altfel decât contrafăcute sau teziste. Un student m-a întrebat, în timpul unui workshop dedicat cineaștilor emergenți care se pregătesc să debuteze în lungmetraj, cu ce gen de film să-și înceapă cariera, ce subiecte se caută azi pe plan internațional, care e rețeta sigură a succesului. E trist dacă artiștii au ajuns să-și pună astfel de întrebări și dovada unei confuzii generalizate, provocată de teama de a nu face lucrurile cum trebuie. La urma urmei, gardienii spațiului public stau la pândă și dacă mitraliera tastaturii ar putea ucide, cei care nu se conformează ar cădea secerați pe loc.
Susțin în continuare că, în artă, e complet deplasat să operezi cu șublere ideologice. Arta nu e propagandă. Arta provoacă. Stimulează gândirea critică. Te scoate din zona de confort, lovindu-te în plex cu adevăruri incomode aflate în dezacord cu mentalitatea mainstream sau propria busolă morală. Trăim vremuri în care întreaga arhitectură a industriei (de la conținutul poveștilor la criteriile de finanțare, de la politicile curatoriale de festival la critica de film) s-a reconfigurat și nu pare să mai funcționeze just decât dacă este aliniată ideologic. Găsesc această logică în conflict deschis cu libertatea de expresie și cu ceea ce ar trebui să reprezinte arta.
Am fost într-un juriu care a descalificat un film pentru infamul motiv de a fi prea macho, de a avea prea mulți actori bărbați în distribuție. Dincolo de ridicolul acuzației, nimeni nu s-a obosit să discute virtuțile artistice, altminteri remarcabile, ale producției respective. Nimeni nu pare să mai vorbească despre cinema, nici măcar criticii sau curatorii de festival, din păcate – totul e filtrat regulamentar prin hashtaguri la modă, de parcă acestea ar putea ține loc de analiză substanțială și înțelegere a unei opere de artă. Un agent de vânzări mi-a relatat, amuzat, cum un coleg de breaslă s-ar fi lamentat că la TIFF nu se proiectează filme LGBT – tocmai în fața lui, care a contribuit deseori cu astfel de filme în programul nostru. Aș putea continua cu anecdote similare, dar cred că ați prins ideea și voi profita de recentul interviu al lui Catherine Breillat din Cineuropa pentru a trage linia la temă: „Corectitudinea politică înseamnă că nu gândim, că nu privim realitatea în față și că suntem blocați în concepte înguste care nu au nimic de-a face cu diversitatea umană. Nu trebuie să lăsăm ca fariseismul să oblige artiștii să gândească în șabloane. Dacă o fac, sunt conformiști, iar a fi artist înseamnă a crea, nu a te conforma.”
Vă urez un TIFF nonconformist!
Mihai Chirilov
